Majoritatea oamenilor își trăiesc bucuriile plenar, consumându-le ca pe o delicatesă a vieții, preocupați numai să nu scape niciun amănunt din ele. Pentru ei bucuriile sunt egale, nu au timp să facă o ierarhie a lor și nici nu doresc să se gândească la vremea de după ele. Tratează bucuriile ca pe bunuri achiziționate la supermarket, eventual la ofertă, trei la preț de două. Astfel tratate, bucuriile au tendința de a se egaliza prin diminuare, până la nivelul în care orice sărbătoare este doar un prilej de ospățuri pantagruelice.
Mai sunt oameni atât de negativiști încât refuză bucuriile invocând tot felul de motive, care mai de care mai absurd, de la oarece filozofii stranii și până la credințe ciudate. Viața lor este doar o înșiruire de zile seci, trase parcă la indigo, în care singurele diferențe țin de data din calendar și eventual de anotimp.
Excepțiile, câte mai sunt, acumulează bucuriile în orice formă, alcătuindu-și din ele rezerve pentru zile negre. Bucuriile acestor oameni nu sunt niciodată comune, ele înscriindu-se mereu în zona senzorială, unde prezența unui prieten sau primul liliac înflorit produc mai mult efect decât orice bacanală. Viața lor este o eternă acumulare de frumos și foarte puțini dintre ei apreciază lucrurile speciale, conștienți că numai frumosul natural are valoare, prin faptul că e irepetabil. De cele mai multe ori, acești oameni sunt foarte rezervați în manifestări, mai preocupați să păstreze bucuria în suflet decât s-o manifeste public. În definitiv, dacă viața noastră interioară este publică, ce mai avem de păstrat pentru noi?
Lasa un raspuns