Evident, nu vorbim aici de crearea unui sistem filosofic sau de creații filosofice personale, ci mai degrabă suntem de acord cu G. Călinescu care consideră că „Filosof este Eminescu, dar nu pentru atitudinea sa contemplativă a poeziilor, ci pentru veleităţile de metodă pe care i le descoperim în cugetări şi care cimentează părţile speculative ale operei”. Totodată, trebuie să admitem că preocuparea sa pentru exprimarea filosofică în limba română, a condus la crearea limbajului filosofic modern. Confruntându-se cu sărăcia unui vocabular filosofic (și științific) românesc aproape inexistent la acea ora, acesta a fost silit să-l creeze pentru a reuși să traducă din Kant, Hegel sau Schopenhauer. De fapt, Eminescu militează pentru folosirea unui limbaj pe înțelesul tuturor în toate domeniile creației, pentru a se facilita accesul la cultură al maselor. El subliniază acest neajuns al limbajului subliniind că „Aiurea limba claselor culte era așa deosebită de cea grăită de popor, încât literatura familiei clasei de sus era cu totul inaccesibilă claselor de jos. Urmarea naturală a fost lipsa de circulație a caracterului și științei în toate clasele corpului social, care nu sunt deosebite la cel cult și la cel ignorant decât prin grad, nu prin fel, precum și lipsa de circulație și schimbului de impresii prin o limbă și o literatură comună tuturor, singura care face din populație o națiune.”
Am insistat pe rolul avut de Eminescu în crearea unui limbaj cultural accesibil, deoarece acesta consideră că în limba unui popor se poate oglindi spiritualitatea neamului respectiv. Referindu-se strict la români, el crede că limba, înclinările oneste și generoase, bunul simț și geniul nativ fac ca poporul român să fie „deștept, inimos și curat la suflet”. Tot el subliniază că unitatea neamului românesc este dată de tradiție, moravuri, limbă și că țărănimea reprezintă cea mai cea mai pozitivă clasă socială în sensul că păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională. Caracteristicile specifice românești, prin care ne definim ca popor, le explică prin ocupațiile păstorești sub semnul cărora așează universul spiritual al românilor. „Românii – susține Eminescu – au fost un popor de ciobani; de acolo multe tipuri frumoase, de acolo cuminția românului care ca cioban a avut multă vreme să se ocupe de el însuși, de acolo limba spornică și plină de figuri, de acolo simțământul adânc pentru frumusețile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo povești, cântece, legende, c-un cuvânt, de acolo un popor plin de originalitate și de-o feciorească putere formată printr-o muncă plăcută, fără trudă.” Cu alte cuvinte, această îndeletnicire ne-a permis să ne întoarcem către noi înșine, să ne analizăm atât ca indivizi cât și ca părți ce compun și fac parte din univers. Concluziile la care am ajuns le-am pus în cântec, în vers, în joc, în bocet, în obiceiuri, tradiții, ritualuri și tot ce ține de cultura populară. Neavând un limbaj științific, aidoma culturilor occidentale, țăranul român a găsit mijloacele proprii de a-și exprima trăirile și constatările metafizice pe care le-a încercat de-a lungul timpului. Eminescu nu face altceva decât să evidențieze prin cele afirmate mai sus aceste aspecte, eliminând astfel problema sincronismului spiritual în raport cu celelalte culturi ale lumii.
În același timp, Eminescu nu se ferește să caracterizeze în mod direct personalitatea românilor, acesta afirmând că românul este un „om a cărui trăsătură distinctivă e adevărul: inteligent fără viclenie, rău – dacă e rău – fără făţărnicie, bun fără slăbiciune, n-are o cocoaşă intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipseşte acel iz de slăbiciune care precumpăneşte în fenomenele vieţii noastre publice sub forma linsă a bizantinismului şi a experiențelor…Toate figurile acelea făţarnice şi rele, viclene, fără inteligenţă, toate acelea câte ascund o duplicitate în expresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul noţiunii român.” Probabil majoritatea celor care citesc afirmația de mai sus consideră că este vorba despre o opinie strict subiectivă, care nu are suport științific. Având în vedere că Mihai Eminescu este considerat omul deplin al culturii românești, ba mai mult, Lucian Blaga admite că există chiar o idee Eminescu care „s-a zămislit sub zodii românești”, în timp ce Mircea Eliade consideră că tot ce s-a creat după el stă sub semnul geniului eminescian și că rareori un neam s-a regăsit mai mult în opera unui scriitor arătând că „el ne-a luminat înțelesul și bucuria nenorocului de a fi român”, putem accepta că afirmația poetului național este una întemeiată pe baza unor observații îndelungi și bine cumpănite, care, trecute prin filtrul cugetului său, s-au cristalizat într-un punct de vedere ce reflectă adevăratul chip lăuntric al neamului nostru.
Evident, opinia sa poate fi contestată, dar asta nu înseamnă că nu trebuie promovată atunci când discutăm despre spiritualitatea neamului românesc. Considerăm folositor acestui articol orice punct de vedere care pune în discuție felul de a fi al românilor, indiferent că este sau nu pozitiv.
Lasa un raspuns