Cel care avea să devină una dintre cele mai odioase figuri ale secolului XX a văzut lumina zilei pe data de 29 martie 1899, în satul Merkheuli, de lângă oraşul Suhumi, provincia Abhazia, care pe atunci aparţinea Georgiei. Din punct de vedere al etniei, Beria era un georgian aparţinând grupului mingrelienilor. Născut, la fel ca Iosif Stalin, într-o familie creştin-ortodoxă, mama sa fiind o femeie foarte evlavioasă, Beria nu a avut nici cea mai mică aplecare faţă de valorile creştine sau măcar faţă de cele elementar umane. După ce absolvă o şcoală cu profil tehnic din Suhumi, Beria ajunge student al Universităţii Politehnice din Baku, Azerbaijan, unde se remarcă atât prin pasiunea sa pentru matematică şi ştiinţele exacte, cât şi inteligenţa nativă, dublată însă de caracterul său duplicitar. Înrolat în Armata Imperială Rusă cu ocazia Primului Război Mondial, dezertează pe când era detaşat pe frontul din România şi fuge înapoi în Rusia, unde ia parte la Revoluţia Bolşevică. Se înscrie în rândurile Partidului Comunist şi, pe baza originii sale caucaziene, participă la revoltele comuniştilor locali din Georgia natală şi Azerbaijan. Se înrolează în rândurile poliţiei secrete bolşevică, CEKA, ce va da naştere ulterior altor servicii redutabile: OGPU, GPU, NKVD, KGB.
În anii ’20, urcă rapid pe scara ierarhică sovietică. Inteligent, abil, eficient se face repede evidenţiat în întreaga regiune caucaziană. În 1924, Beria a condus represiunea împotriva unei rebeliuni naționaliste din Georgia. Atunci au fost executați aproximativ zece mii de georgieni. Ca răsplată pentru „intrasigența bolșevică”, Beria a fost numit șeful „secțiunii politice secrete” a OGPU-ului din Transcaucazia și a fost decorat cu Ordinul Steagul Roșu.
În anul 1926, Beria îl întâlneşte în sfârşit, faţă în faţă, pe cel pe care l-a slujit zelos până la sfârşitul zilelor sale: Stalin, în momentul în care acesta se relaxa într-o vacanţă în Georgia. Unii istorici pun pe seama naţionalităţii comune a celor doi prietenia şi susţinerea de care s-a bucurat Beria. Tot în anul 1926, Beria a fost avansat în funcția de șef suprem al OGPU-ului georgian și a devenit un apropiat al compatriotului georgian Stalin, pe care l-a sprijinit necondiționat în toate acțiunile pentru acapararea puterii în cadrul partidului comunist și al regimului sovietic. Unii istorici consideră, însă, că Beria a fost mai degrabă un acolit decât un aliat și că ar fi acționat, de fapt, pentru consolidarea puterii proprii și că ar fi căutat să câștige simpatia lui Stalin pentru a pătrunde în cercurile supreme ale puterii sovietice. Beria a fost numit, în 1931, secretar general al Partidului Comunist Georgian, iar în 1932 a devenit șeful comuniștilor din toată Transcaucazia.
În anul 1934, când Stalin a declanșat epurările partidului și guvernului, Beria a condus personal epurările din Transcaucazia, folosindu-se de prilej pentru a „rezolva” numeroase animozități politice din republicile caucaziene.
Stalin îşi remarcă rapid conaţionalul şi în 1938 îl numeşte la conducerea NKVD. Un post foarte vânat, dar care comporta anumite riscuri, doi dintre predecesorii săi, Iagoda şi Iejov, fiind lichidaţi la ordinul marelui conducător sovietic. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi după, Beria îşi consolidează poziţia. A urmat o epurare a efectivelor NKVD. Numeroși ofițeri au fost înlocuiți cu personal loial lui Beria, mulți dintre noii lucrători având și origine caucaziană.
Beria a fost cel care a întocmit şi supervizat construirea cumplitelor lagăre de exterminare din perioada comunistă, cunoscute sub denumirea de gulaguri. El şi şeful său Stalin au fost aceia care au pus la punct diabolicul sistem care doar în Rusia şi republicile învecinate a dus la moartea a zeci de milioane de oameni nevinovaţi.
La 5 martie 1940, Beria i-a remis lui Stalin nota nr. 794/B, prin care îi declara pe ofițerii polonezi prizonieri de război, care erau deținuți în lagăre din Belarus și Ucraina, drept „dușmani inveterați ai Uniunii Sovietice” și propunea membrilor Biroului Politic executarea acestor prizonieri. A urmat masacrul de la Katyn. În timpul acestei acțiuni aproximativ 22.500 de cetățeni polonezi au fost executați în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor uciși erau ofițeri capturați ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executați se aflau și numeroși civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă, sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor polonezi.
În 1944, în perioada în care armatele Germaniei se retrăgeau din teritoriul URSS, Beria a fost însărcinat cu „rezolvarea” problemei minorităților etnice acuzate de colaborare cu invadatorii – cecenii, ingușii, tătarii crimeeni și germanii de pe Volga. Aceste grupuri etnice, găsite „vinovate” de colaboraționism, au fost deportate în Asia Centrală sovietică.
În decembrie 1944, NKVD-ul a fost desemnat să coordoneze programul militar nuclear sovietic. În calitate de șef al acestui program, Beria a condus activitatea de spionaj pentru obținerea datelor secrete ale programului înarmării nucleare a Statelor Unite. Prin intermediul spionilor sovietici, URSS a obținut secretele tehnologice pentru construirea și testarea primei bombe atomice a URSS. Însă principala contribuție a lui Beria a fost asigurarea forței de muncă necesare pentru proiect prin folosirea unor deținuți din lagărele de concentrare. Mii de deținuți din Gulag au trudit în minele de uraniu, cât și în calitate de constructori ai fabricilor de procesare a minereului și ai poligoanelor de testare pentru armamentul atomic, de exemplu, poligonul nuclear de la Semipalatinsk și cel din arhipelagul Novaia Zemlia. NKVD-ul s-a ocupat cu securitatea și strictul secret al proiectului. În iulie 1945, rangurile polițienești au fost înlocuite cu cele militare, Beria fiind numit Comisar General al Securităţii Statului, apoi fiind promovat la gradul de mareşal în 1945.
În 1950, apar numeroase semne de alarmă că Stalin pregătea o debarcare a lui Beria. Din neant apare un presupus complot naţionalist, imaginar, denumit Afacerea Mingrelia (regiune de vestul Georgiei). La puţin timp va exploda un alt scandal: complotul halatelor albe. Mari medici sovietici (în special de origine evreiască) sunt acuzaţi de complot şi eliminarea fizică a mai multor lideri sovietici, pe lista „neagră” aflându-se chiar Stalin. Beria este acuzat neoficial că a tăinuit acest complot.
După dispariția lui Stalin, mulți lideri din înalta conducere sovietică se temeau de Beria aproape la fel de mult precum se temuseră în trecut de Stalin, născându-se astfel un complot pentru înlăturarea sa definitivă de la putere. Nikita Hrușciov, secretar al Comitetului Central, și-a întărit poziția în partid asigurându-și în secret sprijinul altor persoane importate. Pe 26 iunie 1953, la trei luni după moartea lui Stalin, în cadrul unei întâlniri ale Biroului Politic, Hrușciov a lansat un atac la adresa lui Beria, acuzându-l de a fi un carierist cinic aflat în slujba serviciilor de informații britanice, dar și un fals comunist. Hrușciov a depus o moțiune pentru înlăturarea imediată a acestuia din funcții. Înaintea organizării votului, Molotov – prin apăsarea unui buton de pe birou – i-a chemat în cameră pe Mareșalul Jukov și alți ofițeri înarmați, care l-au arestat pe Beria. Pe 17 decembrie, echipa de procurori a anunțat că Beria și șase complici de-ai săi, încurajați de agențiile străine, au conspirat timp de mulți ani să preia puterea în URSS pentru a instaura un regim capitalist. Având în vedere gravitatea acuzațiilor, s-a instituit un tribunal special pentru judecarea acestora, fiind condamnaţi la moarte şi executaţi.
Lasa un raspuns