Atunci când otomanii şi-au început asediul, lung de 54 de zile, asupra Constantinopolului, oraşul încă mai era renumit în Europa pentru mărimea sa, pentru bogăţia şi sofisticarea sa cosmopolitană. Chiar şi după ce Imperiul Roman de Apus dezintegrat fusese resuscitat de Charlemagne, sub forma Sfântului Imperiu Roman, capitala Imperiului Roman de Răsărit (sau Bizantin) avea o populaţie de aproape un milion de locuitori, fiind depozitarul artei medievale europene, a literaturii antice, precum şi locul de naştere al spitalului şi al universităţii. Atunci când Marea Schismă a împărţit Creştinătatea în două, Răsăritul grec-ortodox şi Apusul romano-catolic, creştinii din Constantinopol au fost mai degrabă singuri pe metereze atunci când turcii otomani şi-au început asaltul asupra oraşului. În cei aproape 1100 de ani de existență ai Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori. A fost cucerit numai de două ori, în timpul Cruciadei a patra din 1204 şi atunci când bizantinii l-au recucerit câteva decenii mai târziu, în 1261. În următoarele două secole, imperiul a fost redus treptat de către o nouă ameninţare, Imperiul Otoman. Cucerirea Constantinopolului de către turci la 29 mai 1453 constituie unul dintre evenimentele importante ale istoriei universale, iar consecințele ei se resimt până astăzi.
29 mai 1453 a fost ziua în care Constantinopolul a căzut în mâna otomanilor conduşi de tânărul, dar neinvincibilul sultan Mehmed al II-lea şi a însemnat sfârşitul Imperiului Bizantin şi moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea. Constantinopolul a rămas capitala Imperiului Otoman până la destrămarea acestuia în 1922. În anul 1930, după proclamarea Republicii Turcia, oraşul a fost redenumit în Istanbul.
Atunci când, la vârsta de 21 de ani, Mehmed II (1451-1481) a devenit sultanul otomanilor, primele lui gânduri s-au îndreptat către Constantinopol. Rămăşiţă a puternicului Imperiu Roman creştin, prezenţa acestuia în mijlocul Imperiului Otoman reprezenta un permanent pericol. Primul pas a fost izolarea capitalei bizantine, atât economic, cât şi militar. În iarna lui 1451, Mehmed a început să caute constructori pricepuţi pentru a construi o cetate pe Bosfor. Ridicarea acesteia, chiar în strâmtoare, a început la mijlocul lui aprilie 1452. Numele ei era Rumeli Hisar şi includea un vast complex de fortificaţii care trebuia să oprească orice navă care încerca să intre sau să iasă din Marea Neagră.
Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul a cerut ajutorul țărilor din vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit atenția cuvenită. Pentru bizantini, ajutorul era limitat. Sub comanda lui Giovanni Giustiniani se aflau 700 de ostaşi genovezi bine înarmaţi, care sosiseră în cetate în ianuarie 1453. De asemenea, Veneţia a trimis un contingent de ostaşi şi marinari cretani. Fostul mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii, Isidor, apostat şi devenit cardinal romano-catolic, a sosit şi el în cetate cu 200 de oşteni recrutaţi pe cheltuiala Papei. Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea avea de asemenea circa 22,5 km (14 mile) de ziduri, probabil cele mai puternice ziduri fortificate aflate în existență pe atunci. Lipsa dotărilor militare era compensată de hotărârea tuturor de a lupta până la capăt. Cele câteva piese de artilerie de calibru mic, folosite de garnizoană, nu puteau ajuta prea mult. În ciuda neînţelegerilor privind politica religioasă dusă de conducători, populaţia era alături de Împăratul ei. Alternativa era de neconceput. Bărbaţi şi femei participau la repararea zidurilor şi la adâncirea şanţului de apărare, voluntarii făceau de gardă, se colectau provizii de hrană, obiectele din aur şi argint din biserici erau transformate în monede pentru plata ostaşilor străini, iar portul cetăţii, Cornul de Aur, a fost închis cu un lanţ uriaş. Cu excepţia celor 700 de locuitori italieni care au părăsit cetatea în luna februarie, populaţia a rămas pe loc. Bizantini şi străini, au luptat până la sfârşit.
De cealaltă parte, otomanii aveau o armată uriașă. S-a estimat că număra aproximativ 100.000 de oameni, inclusiv 20.000 de ieniceri; estimări mai recente citează 80.000 soldați și 5 – 10.000 de ieniceri. Mehmed a construit și o flotă pentru a asedia orașul de pe mare, compusă în majoritate din mercenari greci. Otomanii au angajat un inginer transilvănean pe nume Orban, care era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Orban a construit un tun enorm, botezat „tunul Basilic” sau „Great Bombard” (nume dat de voluntarii englezi care au supraviețuit), măsurând peste 8 metri lungime și circa 75 cm diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kg la o distanță de aproape doi kilometri. Deși bizantinii aveau și ei tunuri, acestea erau mult mai mici iar reculul lor avea tendința să slăbească zidurile proprii. Tunul lui Orban avea totuși câteva probleme: nu avea precizie, încărcarea dura trei ore și ghiulelele erau puține; s-a prăbușit sub reculul propriu după numai șase săptămâni.
Oastea otomană a început să se aşeze în faţa cetăţii în prima săptămână a lui aprilie 1453. Mehmed şi-a instalat cortul la nord de poarta militară Sf. Romanus şi tot acolo a poruncit să fie aşezat şi marele tun construit de ungurul Orban. Pe 12 aprilie a sosit din Gallipoli şi flota otomană, compusă din 200 de nave aflate sub comanda unui bulgar turcit, Suleiman Baltoglu. Turcii au asaltat frontal zidurile de mai multe ori, dar au fost respinși cu mari pierderi. După aceea au încercat să pătrundă în oraș săpând tunele pe sub ziduri. Majoritatea geniștilor care au lucrat la tunele erau sârbi trimiși din Novo Brdo de Despotul Serbiei. Comandantul lor era Zaganos Pașa. Bizantinii aveau angajat un inginer pe nume Johannes Grant (de origine germană sau scoțiană), care a dat ordin să fie săpate contra-tunele, permițând astfel trupelor bizantine să intre în acestea și să ucidă geniștii otomani. Alte tunele turcești au fost inundate cu apă. În cele din urmă bizantinii au capturat și torturat un important inginer turc, care a relevat locurile tuturor tunelelor, după care acestea au fost distruse.
În 22 mai 1453, Luna, simbol al Constantinopolului, s-a întunecat în eclipsă, confirmând o profeție despre sfârșitul orașului. Patru zile mai târziu, întreg orașul a fost acoperit de o ceață deasă, o condiție nemaiauzită în acele părți în luna mai. În dimineața zilei de 29 mai a început atacul final. Primul val de atacatori a fost format din trupele auxiliare (asabi), care erau slab pregătiți și echipați, și au avut doar rolul de a ucide cât mai mulți apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate din anatolieni, s-a concentrat asupra unei secțiuni de ziduri din nord-vestul orașului, care era parțial prăbușită în urma loviturilor de tun. Otomanii au reușit în cele din urmă să pătrundă, dar au fost respinși după scurt timp de apărătorii bizantini. Bizantinii au făcut față celui de-al treilea val de atacatori, trupele de elită ale sultanului – ienicerii, dar generalul genovez Giovanni Giustiniani, unul din comandanții armatei bizantine, a fost rănit grav în timpul atacului și evacuarea sa de pe metereze a provocat panică în rândurile apărătorilor. S-a deschis o poartă în zidul interior pentru ca genovezii să-şi ducă comandatul în cetate. Această greşeală a fost observată de otomani, care au presat şi mai mult asupra zonei. Mii de ieniceri au pătruns între cele două ziduri, mulţi dintre ei ajungând la zidul interior al cetăţii.
Căderea Constantinopolului a tăiat principala legătură comercială pe uscat dintre Europa şi Asia. Chiar şi în prezent un număr mare al populaţiei greceşti consideră ziua de marţi (ziua căderii Constantinopolului) ca fiind cea mai plină de ghinion a săptămânii.
Lasa un raspuns