Poveștile huțulilor: despre limba huțulă (II)

Limba huţulă s-a format în mai multe etape, în decursul istoriei. Ea se deosebeşte de limba ucraineană atât prin frazeologie cât şi prin lexic, la fel cum se deosebeşte limba ucraineană de rusă şi bielorusă. Potrivit lui Vasile Macovei, etapele formării limbii huţule sunt următoarele:

• Daci liberi + goţi + neamuri slave + valul hunilor = preromâni, sec IV- V;
• Preromâni + slavi, sec. V- VII = s-a format limba română;
• Româna + slava comună a tverţilor şi ulicilor ce s-au asimilat în Galiţia, a condus la formarea limbii prehuţule, sec. IX-X;
• Prehuţula + maghiara + pecenegi + cumani + tătari la care se adaugă poloni, tătari, români, ruteni, moldoveni şi români transilvăneni au condus la formarea limbii huţule în Galiţia pe Valea Ceremuşului, la izvoarele Prutului, Siretului, Sucevei, Bistriţei şi Tisei;
• În a doua jumătate a sec. XIX, după declararea limbii ucrainene ca limbă de stat, a început demolarea limbii huţule prin ucrainizare, obligând copiii huţulilor să înveţe limba ucraineană spunându-li-se că aceasta este limba maternă, învăţătorii şi profesorii fiind selectaţi din Galiţia şi aduşi în satele huţule.

Potrivit lui Pavel Ţugui, citându-i pe I. Pătruţ, Maria Ştefănescu, E. Bucuţa şi G. Nimigeanu, limba huţulilor face parte, prin structura ei fonetică şi gramaticală, din grupul graiurilor ucrainene carpatice, existând totuşi, o particularitatea evidentă a acestei limbi care s-a constituit în directă interdependenţă de convienţuire cu populaţia românească de la care a împrumutat şi asimilat un număr mare de cuvinte şi expresii, inclusiv unele influenţe fonetice şi gramaticale. Aceste realităţi lingvistice, ne conduc la concluzia că ele nu au fost posibile prin relaţii interetnice pasagere, ci vorbim mai degrabă de o convenţuire româno-ucraineană de durată, pe o anumită arie geografică, în timpuri de stabilitate şi interdependenţă paşnică, între populaţii care aveau aceleaşi îndeletniciri şi care s-au ajutat reciproc. Având în vedere că toţi cercetătorii susţin că grupul etnico-lingvistic-etnografic al huţulilor s-a format în vestul Galiţiei şi în Carpaţii Păduroşi, atunci trebuie să admitem existenţa pe acea arie geografică a unei populaţii româneşti statornice cu care ucrainenii din vest au stabilit relaţii strânse şi au convieţuit secole de-a rândul, imprimând acestei populaţii particularităţi evidente şi perene.

1. Caraman, citat de I. Pătruţ în cartea s-a „Fonetica graiului huţul din Valea Sucevei” susţine că „el, [graiul huţănesc n.n], abundă în expresii şi turnuri româneşti, dar prezintă, din punct de vedere fonetic, un aspect cu totul distinct în cadrul dialectologiei ucrainene, prin chipul special cum huţulii pronunţă limba ucraineană, de unde se vede că sunt moştenitori ai unei baze de articulaţie străină de restul obştei ucrainene şi evident, în mod implicit, şi ai unei baze psihice străine.” Totuşi, Pătruţ subliniază că această afirmaţie este una lipsită de dovezi ştiinţifice, el considerând că graiul huţul face parte integrantă din grupul graiurilor ucrainene carpatice şi ne arată în lucrarea sa că există mai multe graiuri huţule care au împrumutat structuri lingvistice specifice zonei geografice de care aparţin, arătând că graiul din Valea Sucevei nu face altceva decât să completeze tabloul graiurilor huţule, şi cu aceasta pe a graiurilor carpatice. Tot el consideră că în cercetarea sa nu a găsit nici o trăsătură caracteristică străină de limba ucraineană şi că influenţa românească, deşi este cea mai accentuată, nu a alterat sistemul fonetic ucrainean al graiului huţul.

În schimb, Ioan Răbuşapcă ne arată într-un studiu de-al său că putem discuta despre o individualitate etnologico-lingvistică a huţulilor, cărora unii cercetători le atribuie chiar o origine neucraineană şi neslavă, făcând referire la opiniile lui F. Vovk, F. Miklosich, O. Broch, K. Kadlec, J. Ianow.  Tot autorul român consideră că limba huţulă, îndeosebi cea poetică, conservă o infinitate de rostiri fonetice, structuri gramaticale şi un larg evantai de valenţe expresive care conduc spre un studiu al ei prin prisma elementelor comune cu limba ucraineană, dar şi a diferenţelor specifice faţă de aceasta, demonstrând astfel că cele două limbi sunt asemănătoare dar nu identice.

Este evident că problemele legate de particularităţile limbii huţule nu se încheie aici, dar ne permitem să prezentăm în loc de concluzie pentru această chestiune opinia d-lui Vasile Gh. Macovei, preşedinte de onoare şi fondator al Uniunii Generale a Asociaţiilor Etniei Huţule, care afirmă despre limba huţulă următoarele: „Drept este că atât limba huţulă, cât şi cea ucraineană s-au desprins din slava comună, ceea ce face să se asemene, dar fiecare în parte s-a format pe teritorii diferite, locuite de populaţii băştinaşe diferite, de la care au făcut împrumuturi lingvistice. Astfel, slavii ce au intrat în contact cu dacii liberi şi cu alte popoare în curbura Carpaţilor Nordici au format limba şi cultura huţulă. Slavii care au intrat în contact cu popoarele ce au locuit în bazinul fluviului Don şi-au format limba şi cultura ucraineană”.