Voi vorbi despre nimic, ca și cum nimicul ar fi cel mai important lucru din viața noastră.

Asta pentru că sufăr de o asemenea lipsă de inspirație, ca Iohannis de charismă. Așa că, în acest editorial voi fi la fel de convingător ca Ungureanu (MRU) în campania electorală și voi arunca o privire limpede ca a lui Băsescu asupra meandrelor concretului. Voi fi constipat în exprimare ca Papahagi (care a declarat in mod repetat ca el „nu e căcăcios!”) și clar ca Eba. Succesul îmi este asigurat!

Nimicul este vidul care cuprinde tot ce nu contează și îl sigilează până la apusul vieții. În el întră orice manifestare lipsită de emoție sau din care lipsește viul. Nimicul nu poate fi organizat, nici categorisit, nici comparat. E un nonexistent liniar care transcede universalul în drumul lui spre singurătatea formei în care se manifestă. Astfel el dezvoltă în imaginarul fiecăruia forme originale de exprimare, cu un conținut lipsit de semnificație, în ciuda complexității construcției mentale care-l creează. Nimicul se naște numai în absența veșniciei, a certitudinii și a semnificației. Nu poate fi străbătut de existență. El e un continuu gol de conținut. Nu poate fi nici măcar concept, pentru că odată ce este ceva, nu mai poate fi nimic. Orice alăturare a sa cu vreo construcție care îl conține pe „a fi” îl anulează și devine altceva decât ce este el însuși. Nimicul își are locul numai în exprimare unde spune totul despre ce nu contează, despre ceea ce este lipsit de importanță. Nu are sens propriu zis, are doar semnificație sau înțelegere conjuncturală fără a fi acea semnificație sau înțelegere conjuncturală. El este în afara definițiilor. Pur și simplu, nimicul e nimic și nu poate fi nici mai mult, nici mai puțin de atât. Nu are grade de comparație. Nimicul există doar prin intermediul interacțiunii umane. Doar oamenii pot gândi nimicul și-l pot percepe în ciuda faptului că el nu există. Animalelor le lipsește din ce știm, până în prezent, această capacitate, de a cuprinde nimicul în existența lor.

Evident că toți cititorii își dau seama că acest editorial este scris doar ca aflare în treabă. Motivul acestei lipse de profesionalism se află în cele 39 de grade avute de autor în momentul scrierii articolului. Măcar dacă erau grade alcoolice, tot era o treabă, dar fiind doar de febră, autorul a simțit nevoia intrinsecă de a fi filosof. Tot un fel de nimic, numai că mai pervers și plin de frustrări. Asta pentru că e filosof contemporan, dacă era antic, era cu adevărat plin de înțelepciune. A ales să vorbească despre nimic pentru că nimicul în complexitatea sa pare să definească cel mai bine societatea în care trăim. Cerem nimic de la viață și primim ceea ce cerem, pentru că nimicurile pe care punem preț sunt incluse în nimicul mare ce ne înconjoară. O încercare de definiţie a nimicului, este practic una de definire a societății, societate care pune accentul tot mai mult pe chestii care nu contează. Fugim după nimic cu disperare, ca și cum odată atins ar fi cea mai mare realizare a vieții noastre.