Pentru că țăranii adevărați hotărăsc ei când e vremea de murit, Dumnezeu acceptându-le voia, pentru că-i știe cu sufletul curat. Tot atunci s-a hotărât să moară și bunelu, doar ca el s-a răzgândit ca să mai petrecem un Revelion împreună. Nici la începutul primăverii, când a trecut moartea pe la el, n-a primit-o. Era postul Paștelui și n-a vrut să ne strice sărbătoarea. Abia în Săptămâna Luminată a hotărât că-i vremea să plece, ca să nu-i mai treacă sufletul prin vămile văzduhului. A vrut să șadă de-a dreapta Tatălui fără să mituiască cetele îngerești. Așa era bunicu: chivernisit. Dar să revenim la ale noastre…
Moș Gavril a fost căsătorit de două ori. Prima nevastă i-a născut o fată și a murit. Nu după mulți ani, pentru că timpul trece mai repede când vine vorba de copilul tău, și fata a murit dar nu înainte să-i nască lui moș Gavril un nepot, pe numele său Dănut. Moș Gavril nu a fost așa apropiat de nepotul respectiv, dar era sânge din sângele lui, iar legătura asta nici Cel de Sus n-o poate rupe, oricât de mare ar fi puterea Sa. Îl iubea ca pe o icoană. Nu ca pe un om.
Când să moară, trecuseră mai bine de 20 de ani de când nu-l mai văzuse. Moș Gavril a început să moară de Luni. A mers de dimineață la fostul ginere și i-a spus: „Gavrile (că tot Gavril îl chema și pe el), eu mor. Bani de înmormântare nu prea am, dar cu ce dai tu și cu ce s-a strânge prin sat, o să fie. Oricum e iarnă, nu mă-nput. Sună-l pe Dănuț să vină să mă vadă că am a-i spune ceva.” După care a mâncat în tihnă două castroane de borș, s-a ridicat, s-a întors acasă unde a dat prima oară după 6 ani jos brâul care îi ținea hernia la un loc. Că trebuia să se opereze la 92 de ani, dar n-a vrut. S-a așezat în pat și a așteptat. De atunci, nici mâncare n-a mai pus în gură. Bea, din când în când, câte o gură de apă. A trecut o zi, a trecut a doua zi, a trecut a treia zi și bătrânul era din ce în ce mai slăbit. A patra zi i-au aprins lumânarea de 3 ori, dar de fiecare dată a deschis ochii zicând: „Eu nu mor până nu vine Dănuț!”. Problema era că nepotul său, era tocmai în Canada. Cu toate astea, în a șasea zi, Dănuț a intrat în cameră. Fără să-i spună nimeni nimic, moș Gavril a deschis ochii, l-a luat de mână și a rugat toată suflarea din cameră să-l lase numai cu el.
Trei ore au stat singuri și au vorbit. După aceste ore, moș Gavril a zis: „Bun! Eu de-acuma mor. Dacă ai curaj să stai, rămâi, că parcă mi-e urât. Dacă nu, aprinde lumânarea și lasă-mă singur 10 minute, după care intrați”. Dănuț a avut curaj.
După ce s-a terminat cu înmormântarea, întregul sat a vrut să știe, ce au vorbit cei doi. Dănuț nu s-a ferit și s-a destăinuit: „mi-a dat de grijă se le arăt copiilor și nevestei că îi iubesc, ca să nu sfârșesc ca el, singur și al nimănui. Să mă pun în locul lor, atunci când aceștia greșesc și să nu-i critic. Să-i sfătuiesc. Mi-a mai zis să ascult mereu inima și mintea să o pun în slujba ei. Că dacă fac invers, văd lumea strâmbă și urâta, ori ea e dreaptă și frumoasă. Și mi-a mai spus să mănânc borș. Că dacă mănânc zamă de găină, nimic nu poate îmbolnăvi decât gândul cel rău.”
Lasa un raspuns