Am împrăștiat flori și am aruncat cu vise! Drumul vieții este sinuos și deseori se îndreaptă către nicăieri. Moartea e singura certitudine. Cu fiecare zi suntem tot mai aproape de ea. Uneori e cuminte: are răbdare și ne așteaptă mulți, mulți ani. Alteori nu. Oricum, este extrem de fidelă. Nu te înșeală cu altul sau cu alta, niciodată. Este numai a ta. Asta deși tu uiți de dânsa mai tot timpul. Și nu numai tu. Și eu, și ea, și restul lumii. Avem clipe în viața noastră când ne credem nemuritori. Atunci greșim cel mai des. Atunci comitem cele mai crâncene păcate, atunci ne condamnăm sufletul și ne amărâm viața. De aia călugării schivnici au în chilia lor pierdută-n negura pădurilor sau în creștetul munților, câte un craniu de om așezat lângă candela a cărei flacără le însoțește rugăciunea. Pentru a-și aminti în fiecare clipă că sunt muritori, și nu trebuie ca moartea să-i găsească în ceartă cu cineva sau cu ei înșiși.
Clipă de clipă suntem tot mai aproape de moarte! Cu toate astea, irosim timpul ca pe ceva lipsit de valoare, deși este cel mai scump bun al nostru. Nicicând dăruirea unui om pentru alt om nu este mai mare ca atunci când îi oferă timp, din timpul lui. Asta este adevărata măsură a dragostei: timpul pe îl oferim celuilalt. De asta copiii nu se mai simt iubiți de părinți, bătrânii nu se mai simt iubiți de copii, partenerii nu se simt iubiți între ei: pentru că nu-și acordă suficient timp unii altora. Își acordă în schimb diverse cadouri care adâncesc această prăpastie: telefoane, computere, televizoare, etc. Obiecte care îți ocupă încetul cu încetul viața, acordându-le mai multă atenție lor decât oamenilor dragi. Pierzi timpul cu ele, în loc să-l câștigi făcând ceva împreună cu cei care contează.
Să trăiești ca și cum ai muri în următoarea secundă. Numai așa te poți concentra pe lucrurile cu adevărat importante. O asemenea viață nu este trăită în zadar. Este viața figurilor spirituale principale ale omenirii și nu doar a lor. Încă mai există sublimi necunoscuți, discreți până la inexistență, cu o putere spirituală ieșită din comun și în timpurile noastre. Nu sunt doar ortodocși, nici catolici, nici budişti, musulmani, islamiști, martorii lui Iehova, mormoni, etc. Asemenea oameni există în toate religiile și națiile lumii. Sunt acei oameni care contează și care nu lasă să se piardă esența omenirii: bunătatea. Când oamenii nu mai sunt buni, ei devin altceva. Nu animale, nu diavoli, nici măcar insecte. Devin ceva de care lumea se poate lipsi. Un fel apendice cu judecată. Nimeni nu-i vrea cu adevărat în jurul lor și de cele mai multe ori, nici măcar ei înșiși nu se suportă. Ies din viață cu mult zgomot, pentru că așa este un suflet gol: ca un clopot. La orice adiere de vânt, când li se lovește gândul de marginea dogită a propriei personalități, sună a gol, a disperare și a irosire.
Lasa un raspuns