Afacerea Watergate

Afacerea Watergate este denumirea atribuită unui scandal politic și unui succes mediatic din anii 1970 din Statele Unite care a dus la o criză politică majoră, culminând cu demisia președintelui Statelor Unite, Richard Nixon. Denumirea Watergate provine de la numele hotelului în care s-a comis o spargere, a cărei investigare a fost punctul de pornire al scandalului. Totul a început în vara anului 1972, când Nixon decide să-şi spioneze adversarii din Partidul Democrat. Comitetul Naţional Democrat avea biroul în clădirea Watergate. Aici urmau a fi instalate câteva microfoane. Astfel, pe data de 17 iunie 1972, Frank Wills, paznic la complexul de birouri al hotelului Watergate situat în Washington D.C., a observat o bucată de bandă adezivă aplicată pe închizătoarea unei uși aflate între casa scărilor și parcarea subterană. Deoarece banda împiedica încuierea ușii, Wills a îndepărtat-o, bănuind neglijența unei femei de serviciu. Reîntorcându-se puțin mai târziu, a observat din nou banda adezivă aplicată în același loc și a chemat poliția metropolitană.

Ajunsă la fața locului, poliția a arestat cinci persoane găsite în birourile Comitetului Național al Partidului Democrat, aflat în opoziție la acea vreme. Ancheta a arătat că cei cinci erau la a doua spargere în sediul Democraților, prima petrecându-se cu două săptămâni înainte. Motivul revenirii lor era repararea unor dispozitive de ascultare instalate în timpul primei incursiuni și, după unele presupuneri, fotografierea unor documente secrete.  Din nefericire pentru Nixon, poliţia realizează că cei arestaţi nu erau simpli delicvenţi. Legătura lor cu Casa Albă este verificată şi demonstrată. Urmează un val de demisii a unor persoane din conducerea Comitetului pentru Realegerea preşedintelui Nixon. În ziua imediat următoare Casa Albă declară că „nu are niciun amestec în respectivul incident”.

Asupra afacerii se aşterne liniştea. Însă acum intră în joc doi ziarişti ai publicaţiei americane Washington Post. Jurnaliştii Carl Bernstein şi colegul său Bob Woodward, încep să ancheteze afacerea pe cont propriu. Graţie unui informator reuşesc, în scurt timp, să publice diferite materiale pe marginea spargerii de la Watergate. Cei doi ajung la concluzia că spargerea nu a fost una întâmplătoare, ci a fost un ordin politic. Urmând firul informaţiilor obţinute, cei doi ziarişti descoperă că cei cinci spărgători fuseseră plătiţi cu banii nu tocmai albi ai lui Nixon. Se ştia că Nixon primea bani de o valoare îndoielnică pentru campania sa electorală. Ziariștii aveau sa descopere că cei cinci, foști agenti CIA, primeau ordine de la E. Howard Hunt, și el ex-CIA, care lucrase până nu demult la Casa Alba, şi de la G. Gordon Liddy, ex-FBI, angajat al Comitetului pentru Realegerea Președintelui Nixon (CREEP). Aceștia lucraseră în trecut pentru Casa Albă, în Unitatea de Investigații Speciale, cunoscută ca și „Instalatorii”. Unitatea avea misiuni dintre cele mai diferite, cum ar fi operațiuni împotriva Partidului Democrat sau ale liderilor mișcării pacifiste sau investigarea scurgerilor de informații clasificate către publicul american.

Asupra „spărgătorilor” s-au descoperit  echipament de ascultare, camere video şi bani. Banii veneau dintr-un cont deschis de CREEP la o bancă din Mexico City pe numele lui John Mitchell, fost ministru al Justiţiei în primul mandat Nixon. De aici, în pofida presiunilor exercitate de Casa Albă şi de CIA, investigaţia celor doi a ajuns până în Biroul Oval, unde, după cum s-a descoperit ulterior, fusese decisă punerea sub urmărire a democraţilor. Cu toate acestea Nixon câştigă detaşat alegerile din noiembrie 1972. Însă după alegeri, mai exact la 8 ianuarie 1973, începe procesul celor implicaţi în scandalul Watergate. Cel care va ceda presiunilor interogatoriilor şi va accepta să vorbească este James McCord. Acesta le vorbeşte autorităţilor despre activităţile secrete ale Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui şi despre modul de finanţare.

Congresul instituie în această perioadă o comisie senatorială, care află că Nixon supraveghease procesul spărgătorilor. Mai mult, candidatul la funcţia de director al FBI, L. Patrick Gray aduce în scenă noi nume şi informaţii. Acesta povesteşte cum la interogatoriile FBI, fusese prezent în mod constant un reprezentant al Casei Albe. Iar trei dintre consilierii preşedintelui apar tot mai des în mărturiile celor interogaţi. Eroul acestor audieri a fost John Dean, unul din consilierii preşedintelui. La 25 iunie 1973, acesta aduce la cunoştinţa comisiei, toate eforturile întreprinse de Nixon în vederea muşamalizării afacerii. Tot el vorbeşte despre banii negrii pentru campanie, listele cu adversari de la Casa Albă, obsesia lui Nixon faţă de protestatarii împotriva războiului şi despre ascultarea telefoanelor.

Legătura dintre spargerea de la Watergate și Comitetul pentru Realegerea Președintelui a contribuit la creșterea amplorii cazului și, implicit, la creșterea mizei sale politice. În loc ca totul să se termine odată cu condamnarea celor implicați, ancheta ajunge în Senatul Statelor Unite. Cu trecerea timpului, tot mai mulți angajați ai Casei Albe sunt chemați în fața comisiei senatoriale. La data de 13 iulie, comisia a aflat, în urma audierii lui Alexander Butterfield, cum funcționau mecanismele de ascultare și de înregistrare instalate la Casa Albă, care se declanșau automat în timpul oricărei discuții din Biroul Oval. După aceste declaraţii, începe un adevărat război între Justiţie şi Nixon, pentru predarea benzilor de magnetofon.

La 10 octombrie 1973, vice-preşedintele Spiro Agnew demisionează sub acuzaţia de luare de mită. Urmarea ascestei acţiuni este mai mult decât evidentă. La 8 august 1974, Nixon demisionează, iar la 9 august, vice-preşedintele Gerald Ford, depune jurământul în calitate de preşedinte al Statelor Unite ale Americii. O lună mai târziu, Ford îl graţiează pe Nixon. Din douăzeci şi nouă de persoane puse sub acuzare pentru a fi participat, într-un fel sau altul, la activităţile ilegale din cazul Watergate, douăzeci au fost declarate vinovate, printre care se aflau persoanele de încredere şi cele mai apropiate ale lui Nixon. Deşi este singurul preşedinte american pus vreodată sub acuzare, Nixon a fost graţiat de către succesorul său la cârma statului, Gerald Ford.

Afacerea Watergate nu s-a încheiat cu demisia președintelui Nixon și cu încarcerarea consilierilor săi. Indirect, Watergate a dus la promulgarea unor legi ce au schimbat din temelii regulile finanțării campaniilor electorale americane. Afacerea Watergate a dus în final la limitarea puterii executive, la promulgarea unor legi, cum ar fi Legea prerogativelor de război (1973), Legea prin care erau stabilite plafoane pentru contribuţii şi cheltuieli în campania electorală (1974), Legea privind Libertatea Informaţiei (1974).

De asemenea, Watergate a avut un rol determinant în promulgarea unor amendamente importante la „Freedom of Information Act” din 1986, precum și a unor legi care cer transparență financiară în cazul membrilor administrației.