Oamenii au o caracteristică comună, visează. Cu cât mai amărâți în viața zilnică, cu atât mai aberant visul. E normal, avem cu toții nevoie de perioade în care totul merge bine și cum viața reală ne oferă rar asemenea perioade, le visăm. Am întâlnit în viața mea un boschetar, poate mai trăiește încă în zona parcului IOR din București, un om ajuns la limita subzistenței, animalizat. Respectivul fusese mulți ani șef de sală la restaurantul din Hanul lui Manuc, bun profesionist și respectat în lumea lui, dar un complex de împrejurări îl lăsaseră fără toată agoniseala de-o viață. Se hrănea cu ce găsea, se îmbrăca cu zdrențe aruncate de alții și muncea, unde și cât putea, pentru a-și rostui bani de băutură. L-am surprins odată rozând o bucată de pâine uscată, cu o culoare foarte îndoielnică, dar având un zâmbet total necaracteristic pe față. L-am întrebat cum poate zâmbi când mănâncă pâine din gunoaie și mi-a răspuns că pentru el nu contează ce mănâncă, iar zâmbetul vine de la faptul că și-a amintit de vremea când era la Manuc, iar bucătarul din tura lui îi cocea mereu pâine de casă și i-o aducea rumenă și fierbinte.
Visele oamenilor sunt lucruri bune exact atâta vreme cât rămân vise, din păcate se găsesc mereu oameni care își doresc să le transpună în realitate. Sfidând probabilitățile și ocolind realitatea, se apucă să pună în practică teorii savante sau să facă mașini inutile. Reușesc de fiecare dată să își găsească sponsori și oameni care să se înhame alături de ei la asemenea întreprinderi, deoarece dacă un om este incapabil de vise absurde, dă fuga să le îmbrățișeze pe ale altora. Când fluxul vine și dărâmă castelul, cei mai distruși sunt sponsorii și muncitorii care l-au ridicat, arhitectul ridică din umeri și se apucă să plănuiască altul. Irațional, nici sponsorii și nici muncitorii nu rămân inactivi multă vreme, deoarece o dată îndeajuns de credul încât să construiești castele de nisip, nu vei înceta niciodată s-o faci.
Lasa un raspuns