Cu peste 50 de ani în urmă, cam pe vremea asta, copiii din cartier se adunau în grupuri și începeau pregătirea pentru colindat. La vremea aia erau la modă grupurile din 6-8 copii care interpretau după posibilități, diverse colinde clasice.
Sunt ani de când Spiritul Crăciunului a fost distrus de spiritul de afaceri, iar bucuria copiilor care merg cu colinda se măsoară în sume de bani în loc de nuci, mere sau biscuiți. Poate că atmosfera patriarhală a sărbătorilor de altă dată e desuetă și nu se mai potrivește deloc generației cu telefon mobil și tabletă, dar cred că s-a pierdut ceva foarte important odată cu ea, s-a rătăcit definitiv spiritul de asociere la bucurie pe care îl aveam cândva. Copiii nu se mai joacă împreună în grupuri mari așa cum obișnuiam noi pe vremuri, își limitează cercul cunoștințelor în favoarea altor activități, preocupați de alte valori. Nu e de mirare că dintr-un popor definit de hora satului am ajuns o populație de singuratici, este evident că nu mai știm să comunicăm cu semenii noștri.
Se întâmplă uneori în viață să ne trezim lângă persoane care ne sunt dragi instantaneu, oameni cu care ne simțim legați de o foarte lungă relație, deși suntem siguri că nu i-am întâlnit niciodată până atunci. Descoperim rapid că ne unesc vise și obiceiuri comune, că ne place același fel de muzică, același tip de cărți și că oricât de multe ar fi inerentele diferențe dintre noi, sunt mult mai multe chestii care ne unesc. Ceea ce pare uimitor la prima vedere devine mult mai explicabil în momentul în care amintirile părților releavează că ambele entități din noua prietenie vin dintr-o copilărie aglomerată de prieteni, de cor, de teatru sau de sport și au camaraderia adânc gravată în ADN. Obișnuiți cu împărtășirea bucuriilor și necazurilor cu cei apropiați, au mult mai puține bariere de înfruntat atunci când întâlnesc pe cineva care vibrează la aceeași stimuli ca ei.
De fiecare dată când întâlnesc un grup mai mare de copii care cântă, dansează sau colindă, mă gândesc cu nostalgie la vremurile când, copil de capitală, învățam părți din plugușor sau să cânt Stille Nacht în canon împreună cu copiii de pe strada Arh. Gheorghe Mandrea. Cred că toți cei care au făcut parte din grupul acela au reușit să aibă foarte mulți prieteni adevărați în viață. Mulțumesc pe această cale tuturor celor care sprijină activitățile tradiționale, care se zbat să mențină cumva spiritul acestui popor, dacă nu mai des, măcar de sărbători.
Cristian Tonolla
Lasa un raspuns