Întâlnesc zilnic oameni morocănoși, preocupați să se plângă de lipsuri, mereu gata să-ți explice că altcineva ar trebui să facă și să dreagă, pentru ca lor să le fie bine. Culmea e că acești oameni chiar o duc bine, au mai mult decât le e necesar, dar oricât de mult ar avea își doresc mereu mai mult, mai multe, opulență. Preocupați să adune și să păstreze ceea ce au, sunt mereu în căutarea unor noi surse din care să profite, așa că mimează prietenii dezinteresate, perie oameni influenți și cultivă exclusiv relații din care dacă nu curge, pică mereu câte ceva.
Cum majoritatea oamenilor fac parte din această categorie, nu e de mirare că avem parte de o lume gri, de hârciogi în care excepțiile, rare, sunt așa de luminoase că nu prea suportăm să le privim și dăm năvală să le distrugem, deoarece în comparație cu ele suntem mult prea negri. Hârciogii susțin raționalul și neagă sufletul nu pentru că nu ar poseda așa ceva, ci doar pentru faptul că sufletul lor, închis în seif la bancă, nu are niciun cuvânt de spus în viața lor. Dacă vreți, suntem o generație de automutilați, care cere ajutoare pentru handicapați.
Rarii oameni care își trăiesc viața în priză directă, folosind toate calitățile lor ca pe un fond de lichidități, au cu siguranță mai multe de pătimit sufletește de pe urma greșelilor făcute, dar spiritul lor e viu, se regenerează, e acolo mereu și le dă posibilitatea să fie fericiți până și în cele mai amare situații. Experimentarea este singura metodă certă de a învăța ceva real din viață, deoarece oricât am merge pe autostrada obișnuinței, nu vom ajunge niciodată să pășim desculți pe iarba fericirii. Nu putem să ne închidem în adăposturi atomice și să plângem după răcoarea de pe malul unui pârâu de munte. Trebuie să alegem ce fel de cont folosim pentru sufletul nostru, și asta cât încă îl mai avem.
Lasa un raspuns