Asităm cu uimire la o întoarcere a populației către visare, către realități promise, mereu altele, mereu mai îndepărtate. Oamenii par dispuși să trăiască tot mai mult cu planuri și strategii pentru următorii 20 de ani, ignorând cu stoicism prezentul. Nu e nimic de mirare că nu se face nimic real, deoarece fiecare guvernare e prea ocupată să facă planuri și cum ea este schimbată periodic, planurile nu mai apucă să fie puse în practică.
În viața de zi cu zi, oamenii rareori își fac planuri care depășesc câteva săptămâni conștienți de numărul colosal de factori externi care le pot influența și cu toate astea acceptă niște planuri grandioase ale unei guvernări oarecare ca posibile și demne de sacrificii. N-am să înțeleg niciodată de ce ne place să ne amăgim că cuiva, altcineva decât familia apropiată, îi pasă real de bunăstarea noastră. Nici cum putem accepta că o guvernare care ne dăruiește noi taxe săptămânal, uitând mereu să astupe măcar gropile de pe străzi și șosele, va putea construi ceva, orice, de interes național.
După ce Religia ne-a vândut cu succes Raiul mai mult de 2000 de ani, politicienii urmează aceeași cale, promovând un viitor care ar trebui să existe deja în prezent. Actuala situație mă duce cu gândul la piramide, analogia fiind la îndemână, numai că în ziua de azi cetățenii sunt împozitați pentru a se putea construi monumentul funerar al unei națiuni. Nu cred în promisiuni, nu mai cred, drept pentru care evit să le fac. Prefer să spun am făcut, dacă am făcut, în felul acesta evitând reproșurile celor care au avut așteptări de pe urma promisiunilor neonorate. Altfel mă mulțumesc să-mi duc traiul cum pot mai bine lăsând covrigii din coada câinilor celor care speră la ei. Oricât aș putea mânca duminică nu mai contează dacă toată săptămâna am murit de foame.
Lasa un raspuns