Cred că nu cred nimic

Mă ghidez în viață, pe cât pot, după zicala scoțiană sunt prea sărac ca să am doua cuvinte de onoare și mă îngrijesc ori să mă țin de cuvânt ori să nu promit. N-am să înțeleg niciodată de ce le e mai ușor oamenilor să promită lucruri pe care nu intenționează să le facă decât să spună nu pe loc. Cu promisiunile electorale m-am lămurit din 90, cu cele ale șefilor ierarhici încă nu. Dar mă demoralizează enorm când un prieten uită prietenia ce ne leagă și mă tratează ca pe un străin. Nu sunt patriotul zicalei românești promisiunea făcută, datorie curată, dar, consider un minim bun simț să anunți persoana căreia i-ai promis un lucru că nu mai poți să te ții de cuvânt.
Am să dau un exemplu, poate nu cel mai potrivit dar sigur edificator. Să spunem că un foarte bun prieten, impresionat de anumite evenimente din viața ta, îți promite un ajutor material. Cum toată experiența ta anterioară cu respectivul prieten îl face credibil, iei decizii care afectează viața ta imediată, niciodată decizii bune. Atunci când respectivul nu se ține de cuvânt, fostele necazuri se amplifică cu noile necazuri devenind o adevărată tragedie. Majoritatea preferă să dea vina pe cel care nu s-a ținut de cuvânt, dar adevărul este că singurii vinovați suntem noi, cei care alegem să credem în minuni.
Eu nu judec pe nimeni în afara mea, pentru că am ales să mă mint că ar mai exista și oameni care se țin de cuvânt. Nu neg că există, ba am și eu câțiva care socotesc că un cuvânt e o promisiune și promisiunile le fac numai la timpul trecut, în genul am făcut asta pentru noi. De aici și durerea atunci când un prieten bun nu reușește să spună nu și se pierde în amânări.