Ultima oară când am umblat la urat a fost la trecerea dintre anii 2000 și 2001. Eram eu, Silviu, două tobe și moș Iacob. Dacă unii umblau cu capra, alții cu ursul, unii cu Jianu, noi umblam cu moș Iacob. De moș Iacob nu se temea nimeni, dar noi l-am luat pe post de sperietoare pentru mascați, care aveau prostul obicei să bage în sperieți pe cei mai mici ca dânșii, umblând cumplitul zvon că le-ar mai fi umblat și în trăistuțele cu bani ca să-i mai ușureze de greutatea paralelor. În traistele pentru colăcei, nu umbla nimeni. Oricum, pe vremea aia, la sate, încă primeai destui colaci să ai pe două săptămâni ce mânca. Când ajungeai acasă, îi numărai, îi așezai frumos pe ață, la uscat și încercai să-i deslușești bunicii de la cine e fiecare colăcel în parte, ca să-și de-a seama care femeie este mai gospodină, sau mai puțin vrednică în bucătărie după forma, coptura și culoarea colacului.
Țin minte că am început uratul de la părintele Ionică, nu din altă pricină, dar fiind om gospodar dădea întotdeauna mai mulți bani ca restul sătenilor și ne-am socotit noi că așa începem cu dreptul. Eram puși pe închiaburit în seara aia! Am terminat cu partea de asfalt a satului, după care am coborât pe uliță la doamna Loghin, am urcat pe lângă nenea Pavel spre Vasile Loghin și Vasile Todică (care, ca de obicei, a plătit cel mai puțin, Dumnezeu să-l ierte și să-l pomenească!) și pe lângă moș Jan am ajuns pe uliță la mine. Acolo am umblat tare bine pentru că toți vecinii m-au plătit cel puțit ca părintele Ionică, unii chiar mai bine ca el. Când s-a terminat ulița, bunul simț zicea să o luăm pe cărare, peste punte, pe lângă biserică și să continuăm de-acolo, lăsând câteva gospodării în plata Domnului, că nu erau chiar la îndemână. Dar asta zicea bunul simț. Moș Iacob a hotărât să mergem prin țarnă, cale de aproape un km, prin nămeți și printr-un vântișor subțire și iute de-ți trecea prin suflet, ca să continuăm exact de la capătul satului, de la nenea Petre a lui Grigoruț sau Blanariu, că nu mai știu sigur cum îl cheamă. Drumul Golgotei a fost ăla! Cât p-aci să scoată moșu sufletul din noi. Eram și aproape de cimitir… cumva era la îndemână. De câteva ori ne-am cufundat atât de adânc în zăpadă încât îmi imaginam că o să mă scoată cu tractorul, cu elicopterul sau cu părintele Ionică, la primăvară, că tot începusem de la dânsul. Numai gândul că îl voi putea pârî lui bunicul m-a făcut să răzbesc și întru-câtva teama că ma fac de rușine față de Silviu, care fiind olecuță mai ușurel, părea să ducă deplasarea la capăt mult mai ușor.
Când ne-a văzut nenea Petre sub fereastră, nu-i venea a crede. El fiind mai izolat de restul satului, nici măcar boala nu trecea pe la dânsul, darămite urători. De șocat ce era ne-a băgat în casă, să se convingă, cred, că nu suntem ceva duhuri necurate… că el era obișnuit cu din astea, doar stă vis-a-vis de cimitir… era și însurat. Om curajos! Ne-a plătit, ne-a cinstit și ne-a dat iară pe mâna moșului Iacob, care de bine ce ne-a purtat prin sat în seara aia de Anul Nou, m-a lecuit de mers cu uratul, în vecii vecilor, amin!
Lasa un raspuns