Confundăm cu lejeritate spiritul cu corpul, evidența fizică cu totala curățenie spirituală. Facem curat în casă, primim un preot care aruncă ceva apă sfințită și parfumează cu tămâie domiciliul, după care ne așezăm frumos în fotoliu, dăm drumul la televizor și înjurăm și blestemăm mai dihai ca-n codru, fericiți că încă mai putem s-o facem.
E cert că oamenii și-au pierdut credința rătăcind-o printre religii. Am fost uimit să mă întâlnesc pe la poarta mănăstirilor cu diverși cetățeni cu trecut dubios, cu lanțuri grele de aur la gât, urcându-se gălăgioși în mașini pentru a ajunge la grătarul copios unde să sărbătorească iertarea păcatelor dobândită cu prețul a 10 lumânări și două acatiste. E inutil să vă spun că nu renunțau nici măcar în fața mănăstirii la limbajul plastic și definitoriu.
Am mai întâlnit și oameni pioși, care se mândreau cu faptul că țin post, dar aveau hainele murdare și miroseau pestilențial a transpirație, nu puțini îmbrăcați în ținute călugărești, de parcă curățenia interioară i-ar fi scutit de cea exterioară. Chiar nu înțeleg de ce e nevoie de un motiv ca să ne păstrăm casa sau spiritul curate, de ce e nevoie de Paște sau Crăciun pentru a ne spăla geamurile și covoarele. După părerea mea, e inutil dacă ai bifat toate slujbele de la biserica din colt, dacă ajuns acasă te scufunzi în dezordine și necurățenie sufletească. Oricât te-ar binecuvânta un preot, totul se pierde odată cu prima bere, sau cu primul gând rău.
Nu e nimeni perfect, cu toții greșim, cu sau fără de voie, dar cea mai mare greșeală este fariseismul, pretinderea că ești religios când de fapt nu ești.
Lasa un raspuns