Încă din preistoria cunoașterii, oamenii au simțit că pe lângă natura fizică a corpului uman mai există ceva ascuns și lăuntric. Grecii au numit acel ceva
„Psyche”, care inițial însemna respiraţie, caracter, curaj, persoană.
Astăzi sensul cuvântului „psyche” înseamnă suflet definit ca un ținut al fiinţei regăsite. Omul primitiv a surprins permanența făpturilor lumii, spiritul lor, pe care l-a diferenţiat de corporalitatea efemeră, fiind fascinat de această descoperire care i-a marcat profund felul în care trăia şi se manifesta.
Sufletescul a început astfel să existe ca un ax universal în făptura omului şi astfel s-a realizat primul contact cu veşnicia. În acest fel s-au intersectat murirea cu nemurirea, efemerul cu eternitatea.
Fiinţa umană a început să înţeleagă că lumea trecătoare are un sens mai înalt în căutarea căruia se află şi azi, parcă mai însetat decât oricând. Sufletul nemuritor ne apare veşnic într-un ţinut fără hotare în care se poate extinde atât cât poate natura înţelegerii fiecăruia dintre noi. Sufletul nemuritor trebuie să fie muritor. Nemurirea presupune moarte şi trecerea dincolo de moarte. Limita desparte un suflet de alt suflet, însă împinge simultan un suflet către altul.
În acelaşi fel fiinţa îmbrăţişează nefiinţa, un singur suflet devenind multiplu şi infinit totodată. Gândirea emoţională a găsit în acest mod un sentiment cu totul aparte: iubirea. Următoarea întrebare ar fi de ce simte sufletul să treacă dincolo de sine şi să caute necuprinsul (Dumnezeu), grupul de proximitate (familia, prietenii) sau perechea (persoana iubită). Ce nelinişte lăuntrică ne cheamă pe drumul unei astfel de investigaţii? Fiinţa umană se identifică prin sine şi constată că există şi alte fiinţe asemănătoare cu care poate interacţiona la nivel spiritual. Dar pentru a se putea îndrăgi sufletele trebuie să aibă trăiri asemănătoare, să aibă ce îşi dărui unul altuia. Prin iubirea faţă de Dumnezeu, familie, prieteni, iubit, sufletul static se transformă, el părăsind starea de nemişcare şi are capacitatea de translaţie către alte entităţi asemănătoare lui. Sinele şi fiinţa ne dau starea de a fi. Atunci când sondăm în adâncul nostru tresărim uimiţi de ceea ce găsim. Apoi constatăm miraţi că putem fiinţa doar prin raportare la ceilalţi, singurătatea însemnând de fapt vidul. Sufletul capătă astfel proprietăţi fluide, el curge către alte suflete, starea supremă fiind cununia spirituală cu sufletul pereche. Îmbrăţişarea cu Dumnezeu, cu familia, cu persoana iubită se atinge doar comunicând cu aceste entităţi, dăruindu-te necondiţionat, dar şi primindu-le înăuntrul tău.
Echilibrul interior se realizează atunci când conştientizezi că există entităţi dragi mai presus de tine însuţi, pentru care eşti dispus să sacrifici propriul sine. Este o stare de cunoaştere superioară pe care unii nu reuşesc să o atingă în existenţa efemeră.
Sentimentul permanenței ne mistuie continuu şi atunci simţim o foame de abandonare a sinelui individual şi limitat şi necesitatea de a transcede spre această stare specială numită iubire. În acel moment românul a descoperit un nou cuvânt pentru această stare, intraductibil în orice altă limbă: dorul. Este momentul în care fiinţa se desparte de sine şi îşi începe călătoria iniţiatică spre celălalt, dar de această dată nu mai este altul, ci devine acelaşi prin contopire. Astfel trecem din mărginire spre nemărginire, din vid în absolut, din iluzie în concret.
Este momentul intuit de Einstein în care trecutul, prezentul şi viitorul se contopesc la nivel mental şi dau voie lui Psyche să treacă la un alt nivel al existenţei, dând naştere unor trăiri precum dragostea, bunătatea, respectul, iubirea de aproape. Noi înşine renaştem în acest continuu temporal în fiecare clipă a existenţei noastre, trăind şi înviind continuu.
Ţinutul cunoaşterii trăirilor sufleteşti este imens şi mai ales indescriptibil în totalitate cu ajutorul cuvintelor. Important este ca acel ceva pe care îl simţim în adâncul nostru să fie ridicat la lumină pentru a da plenitudine acestui dar impresionant al lui Dumnezeu care este viaţa.
Lasa un raspuns