Indiferent de opinia avută, cert este că toţi iubim şi dorim să fim iubiţi. Cei care nu îşi doresc asta sunt persoane triste, ori noi aici povestim despre oameni care îţi doresc să fie fericiţi. Iubirea este esenţială pentru fericire. Şi nu mă refer neapărat la iubirea dintre o femeie şi un bărbat. Trebuie să iubim tot ce ne înconjoară, pentru că oferind iubire vom primi iubire. Raportul cauză efect funcţionează în acest caz mai evident ca oricând. Iubirea este liantul acelor cărămizi cu care ne construim destinul.
După cum se poate observa, am numit acest articol „Dragostea ca factor al fericirii”, nu „Iubirea ca factor al fericirii”. Această denumire nu este întâmplătoare. Iubirea este un sentiment înnăscut, cu care suntem înzestraţi încă de la naştere. Este cunoscută expresia „fructul iubirii”, care se referă la apariţia pe lume a unui nou născut. Prin urmare, noi ne naştem din iubire, iar firesc este, odată ce creştem, să lăsăm acest sentiment înrădăcinat în noi înşine să se manifeste. El face parte din fiinţa noastră. Trebuie să cultivăm iubirea cu care am fost înzestraţi, să o manifestăm faţă de tot ce ne înconjoară. Noi nu ne naştem în urma unui simplu act sexual. Fără binecuvântarea universului în care ne ducem existenţa, nu apărem pe lume. Fără existenţa unui mediu propice, nu ne naştem. Fiecare copil vine pe lume la momentul oportun. Nici mai devreme, nici mai târziu. Dacă înţelegem asta şi îl privim ca o binecuvântare, atunci de bucurie şi binecuvântare vom avea parte în creşterea sa, dacă îl privim ca un duşman, ne distrugem atât viaţa noastră cât şi a lui. Dacă Universul ne-a arăta iubire şi ne-a lăsat să ne naştem, se cuvine să-i dăm înapoi tot iubire, renăscându-l.
În timp ce iubirea este un sentiment universal înnăscut, posibil a fi manifestat în relaţiile cu tot ceea ce ne înconjoară, dragostea se dobândeşte. Ea este specifică relaţiilor care se stabilesc între semeni. Adică, un om poate iubi un câine, dar nu se poate îndrăgosti de el, la fel cum poate iubi o sticlă de vin, dar nu se poate îndrăgosti de dânsa. Această experienţă este posibilă doar între indivizi de aceeaşi specie. Un băiat se îndrăgosteşte de o fată, o fată se îndrăgosteşte de un băiat – simplu! Dragostea presupune şi existenţa erotismului. Or, ca să ai asemenea atracţii faţă de un borcan cu zacuscă, nu indică o judecată tocmai zdravănă.
Spuneam la începutul articolului, că fiecare persoană încearcă să-şi caute jumătatea. Este, probabil, cea mai justă căutare întreprinsă de noi în timpul vieţii. Găsirea acestei jumătăţi este sinonimă cu fericirea. Echilibrul (sau dezechilibrul) oferit de persoana aleasă, ne poate dărâma sau ne poate construi. Depinde şi aici de alegerea făcută. Niciodată o alegere bine făcută nu va aduce supărare în viaţa noastră. Acesta este unul din adevărurile esenţiale la care trebuie să ne raportăm, atunci când facem o analiză a ceea ce trăim.
Expresia „noroc în dragoste”, pentru mine nu există. Am ferma convingere că ceea ce căutăm, aia găsim. Legea atracţiei, funcţionează la toate nivelurile existenţiale la fel. Nu face excepţii în cazul dragostei. Pe scurt, această lege, care are şi suport ştiinţific în fizica cuantică, susţine că noi înşine suntem ca un magnet: atragem în viaţa noastră lucruri, întâmplări, persoane evenimente în rezonanţă cu ce gândim. Sintetizat, ar suna cam aşa: gândurile devin lucruri. Cu alte cuvinte, ne întoarcem la afirmaţiile din paginile anterioare, unde spuneam că suntem (devenim) ceea ce gândim.
Destulă lume nu înţelege că facem parte dintr-un univers vibraţional. Că practic gândul nostru, este o vibraţie (cuantificabilă chiar) prin care putem modifica materia, implicit realitatea. Aşadar, dacă ne gândim la acelaşi lucru în mod repetat, emitem vibraţii de o anumită frecvenţă şi ne comportăm exact ca o staţie de emisie- recepţie. Emitem, dar şi primim semnale. Primim lucruri şi întâmplări în rezonanţă cu gândurile pe care le emitem. Astfel, dacă avem o problemă, iar noi ne plângem, ne enervăm, blestemăm, urâm, acesta este semnalul care îl trimitem în univers. În consecinţă, conform legii atracţiei, primim înapoi mai multe situaţii care sunt în conformitate cu stările noastre.
Pe cale de consecinţă logică şi revenind la problema tratată în acest subcapitol, nu poţi să ai lângă tine o lady, dacă gândul predominant ţi-e la o bunăciune care să ţi-o tragă de să-ţi fâlfâie urechile şi doar atât. Este valabilă reciproca şi în cazul domnişoarelor.
Într-un fel sau altul, proiecţia gândurilor noastre predominante se materializează. Motiv pentru care, trebuie să avem un deosebit control asupra celor gândite. Degeaba încerc 10 minute pe zi să-mi imaginez viaţa alături de o fată care corespunde unui tipar etic general valabil, dacă restul de 23h:50 de minute mi-l petrec gândindu-mă la cât e de bună colega din rândul 4 pe care, evident, şi-o doresc toţi. Având-o în minte (nu neapărat conştient), mă voi cupla, dacă nu cu ea, cu altă domnişoară a cărui tipar atât fizic, cât şi moral, corespunde colegei de pe rândul 4, suportând toate consecinţele acestei investiţii sentimentale. Poate alegerea e bună, poate nu. Cert este că nu ţine de noroc. Ceea ce ne dorim cu sinceritate (şi nu doar episodic), aia primim.
Trebuie să recunoaştem că atracţia fizică este primul impuls de la care porneşte o relaţie. Dar nu este suficient. Fără o anumită emulaţie spirituală comună, relaţia începută nu are finalitatea dorită. Dragostea presupune existenţa acestei emulaţii. Îndrăgostitul – acţiunea de a te îndrăgosti – este procesul prin care ne descoperim aceste însuşiri comune şi complementare, care manifestate în relaţiile reciproce, ne transformă dualitatea propriilor personalităţi, în unitatea unei singure fiinţe. Cum se zice în Sf. Taină a Căsătoriei, „devenim un singur trup”. Iar aceasta devenire nu este posibilă decât în prezenţa dragostei adevărate.
Dragostea nu este posibilă în afara sincerităţii. Adică, atunci când ne îndrăgostim unul de altul, când căutăm acele emulaţii comune de care vorbeam în paragraful precedent, practic tatonăm terenul. Punem întrebări, analizăm situaţii, evaluăm diferite reacţii. Răspunsurile obţinute în această cercetare, în care practic ne îndrăgostim unul de altul, descoperindu-ne unul altuia, constituie baza viitoarei relaţii. Dacă răspunsurile, manifestările sau reacţiile nu sunt sincere, atunci baza este falsă, iar relaţia nu va fi una fericită pe termen lung. În schimb, fiind corecţi şi sinceri în răspunsuri, vom descoperi într-adevăr dacă suntem, sau nu, compatibili, iar dacă compatibilitatea există, atunci baza de la care pleacă viitoarea relaţie este una solidă, care va rezista anilor şi ne va aduce numai bucurii şi împliniri.
Evident, nu putem şti cu siguranţă dacă celălalt minte sau nu. Dar despre noi înşine, ştim cu siguranţă dacă suntem sinceri sau nu. Oferind sinceritate, îl forţăm pe celălalt să ne accepte exact cum suntem, iar în cele din urmă vom primi o reacţie sinceră şi din partea lui. Chiar dacă sinceritatea celui din urmă poate să doară, va durea mai puţin decât o minciună spusă ani de zile. Pe lângă asta, corectitudinea în relaţia cu celălalt îţi lasă conştiinţa liberă. Iar această libertate valorează, de cele mai multe ori, mai mult decât orice relaţie. Dacă te desparţi de cineva şi ai sufletul împăcat, înseamnă că ai făcut alegerea corectă. Nicio relaţie nu trebuie să ne împovăreze cugetul. O relaţie bazată pe o dragoste sinceră aduce numai bucurie în viaţa noastră, nicidecum frământări şi decepţii. Treaba e că trebuie să avem grijă pe ce bază construim relaţia.
(extras din cartea „Manual de Fericire si Gandire Alternativă”, autor Dragoș Huțuleac, Editura Cadrelor Didactice, 2015)
Lasa un raspuns