Piețele agroalimentare au încetat, dacă au fost vreodată, să fie locul unde producătorii își vând marfa și au devenit centre în care se înfruntă 3-4 firme care achiziționează en-gros produse de la producători și le comercializează după cum consideră de cuviință. Aceste firme stabilesc prețul produselor, astfel că rareori găsești o marfă cu preț diferit, puținii țărani originali care mai ajung în piață fiind sfătuiți, mai mult sau mai puțin politicos, să nu strice prețul pieții. În plus, produsele naturale nu au cum să arate așa de bine ca cele care provin din sere sau culturi organizate. Un cumpărător avizat e nevoit să piardă minute bune ca să identifice locul unde se vând lucrurile naturale după care a venit, să-și facă „prieteni” printre vânzătorii angajați de firme, pentru a putea cumpăra produse proaspete, fără stricăciuni strecurate abil dedesubtul unora sănătoase.
Negocierea prețului e o aberație pentru care ești trimis la plimbare, politețea e facultativă și plăcerea cumpărăturilor dispare în fața obtuzității personajelor pe care le vezi zilnic în piață. Îndeobște pahidermici, de la statul de pomană, „patronii” păzesc cu ochi de vultur ca vânzătorii să nu stea, să nu fure, dar mai ales să nu favorizeze vreun client, singura lor activitate fiind țipatul la angajați.
Cum produsele din supermarketuri sunt inferioare calitativ și deja trecute prin zeci de mâini până ajung la tine, nu rămâne decât să strângem din dinți și să răbdăm. Nostalgic, îmi amintesc drumurile făcute cu mama în Obor-ul bucureștean, când prețul produselor nu exista, depinzând de cantitatea cumpărată și talentul cumpărătorului.
Cristian Tonolla
Lasa un raspuns