Datorită faptului că sunt o persoană retrasă, care iubește singurătatea ca pe mama, nu credeam că Suceava poate ascunde o asemenea societate boemă prin crâșmele sale insalubre, dar cu mai mult farmec decât absolut orice local de fițe de pe întinsul plin de beșini la modă al urbei noastre. Realmente nu simți cum trece timpul în preajma acestor personaje de poveste, care trăiesc într-o lume a ideilor (mai mult sau mai puțin pure) unde creativitatea face casă bună cu berea Suceava, votka ieftină și cam orice băutură care nu depășește 5 lei sticla sau suta de ml. Culmea e că nu toți sunt săraci. Bine, majoritatea sunt săraci, pentru că rareori se întâmplă ca o persoană a spiritului să fie de folos unei societăți pragmatice, dar printre ei se mai găsește și câte un crai de curte veche dispus să lase ofrandă culturii locale averea sa. Cu toate astea, săracii aceștia, ce se hrănesc cu literatură și se adapă cu povești de iubire neîmplinite, sunt fericiți cu ceea ce au. Știu probabil, în sinea lor, că nu au altă alternativă. E o atitudine înțeleaptă, care le permite să fie ei însăși indiferent de context, iar acest lucru îi face să fie niște adevărați. Oamenii adevărați sunt pe cale de dispariție, pentru că adevărul îi duce pe o cale plină de privațiuni materiale și e lucru știut că degeaba cunoști cele mai intime gânduri ale lui Zarathustra încercând să te hrănești cu ele, când stomacul tău îți dictează scurt, sigur și la obiect că el este mai degrabă iubitor de zacuscă cu fasole.
Clipele petrecute alături de ei sunt o desfătare sufletească, care te umple de speranță. Ajungi să crezi din nou în oameni, ajungi să crezi că omenescul n-a dispărut. Te bucuri de câteva ore de normalitate savurând vorbele lor de duh ca pe o cafea turcească ce ai vrea să nu se mai termine. Sufletele lor sunt ca niște grădini în care Dumnezeu și Diavolul caută copaci milenari sub umbra cărora se așează și deapănă amintiri de când erau tineri. Acolo sunt în vacanță. Nu se luptă. Doar consumă și ei din viața omului, ca niște paraziți ce sunt. Pentru că ei nu pot exista în afara lui. El este sursa lor de viață.
Acești oameni, fac parte din altă realitate. Una în care idealurile nu au dispărut, în care valoarea unui om nu este dată de contul din bancă, ci de ceea ce este el cu adevărat. Crâșmele pe care le frecventează sunt niște Cetăți ale Soarelui unde clepsidrele nu arată trecerea timpului, ci varsă dintr-un abis în altul rotocoale de fum, ce poartă în zborul lor tainic, adevăratele semințe ale eternității. Iar ei, frumoșii boemi ai crâșmelor insalubre, închiși în celule pe care timpul le-a construit din nimic, devin copiii neștiuți ai nemuririi…
