Am fost, de curând, martorul unei scene halucinante, în care o judecătoare tânără a amendat o bătrânică pentru că nu a respectat curtea. Până aici totul normal s-ar putea zice, dar respectiva judecătoare întârziase 35 de minute să-și facă apariția în sala de judecată și bătrâna era agitată că pierdea autobuzul care o ducea înapoi în satul de reședință. Stăpâna legii nu avea nicio grabă să încheie procesul de dinaintea aceluia în care bătrâna era martor, femeia s-a exprimat mai tranșant și tânăra a acționat în temeiul legii. Că era vinovată de întârzierea ședinței nu era important, deoarece îmbrăcată în roba neagră, judecătoarea era legea. Faptul că bătrâna era martor și nu inculpat, iar nu mai conta, deoarece judecătorii par să considere sălile tribunalelor un fel de teritorii tabu, în care toți cei care intră trebuie să-și lase toate drepturile la ușă.
Undeva, în timpul justiției comuniste, pe vremea în care procesele erau judecate cu mânie proletară, a apărut ideea nocivă că judecătorii judecă oamenii și nu faptele acestora. Limbajul legal a derapat spre derizoriu, deoarece judecătorii nu respectă inculpații, chiar dacă procesul nefiind încă definitivat, până la proba contrarie sunt nevinovați. Întrebarea care mă frământă este următoarea, când își pierd oamenii ajunși te miri cum prin tribunale calitatea de cetățeni? Ce îi dă dreptul unui judecător să se răstească sau să vorbească ireverențios unui cetățean român, care nu are altă vină decât aceea că contribuie la veniturile din care sunt plătiți magistrații?
Tot mai mulți judecători intră ei înșiși sub lupa legii, dovedind că oricât de magnifică ar fi roba neagră, sub ea se află oameni, nici mai răi și nici mai buni decât semenii lor.
Lasa un raspuns