Iar în noi există atâta divinitate pe câtă iubire purtăm în suflete. Acţionând în această paradigmă, nu putem greşi, prin urmare ne „condamnăm” la o viaţă frumoasă şi liniştită.
Sfântul Augustin sintetiza atât de bine întreaga înţelepciune creştină prin cuvintele: „Iubeşte şi fă ce vrei!”. Astfel, ne dăm seama că nu putem condamna o altă religie ca fiind greşită, atâta timp cât miezul ei corespunde acestui concept. Cu alte cuvinte, orice religie care promovează iubirea faţă de aproape este în acord cu înţelepciunea divină ce guvernează lumea, fără a ţine cont de clasificările făcute de noi vis-à-vis de islamism, budism, shintoism, etc.
Credinţa e cea care face ca această iubire necondiţionată să aibă o finalitate. Ea este expresia supremă a sentimentului menţionat mai sus, înţeles pe deplin. Când vom manifesta iubire faţă de tot ceea ce ne înconjoară, abia atunci credinţa îşi are rostul, abia atunci îşi împlineşte menirea. Atunci aceasta vine să ne completeze ca oameni, să ne întregească şi să ne integreze în realitatea reprezentată de Dumnezeire. În afara acestui context, credinţa devine mai degrabă un act egoist, ce corespunde unei necesităţi imediate şi formale. Credem pentru că aşa ni s-a zis, sau credem pentru că aşa trebuie, eliminând încă din faşă filtrarea prin propriul nostru sine a actului manifestat. Din această cauză, credinţa la ora actuală ţine mai degrabă de tradiţie, decât de identificarea noastră cu natura divină, aflată în noi înşine. Odată înfăptuită această regăsire şi răspunsul la rugăciunile noastre va fi cel dorit. Dar asta numai dacă înţelegem că, odată găsită în noi divinitatea „rătăcită” în manifestări pur orale, aceasta se află în aceeaşi măsură în tot ceea ce ne înconjoară. De aici unitatea care îl exprimă pe Dumnezeu.
Având în vedere acest aspect, trebuie să trăim toată viaţă manifestând, faţă de toate elementele din jurul nostru, un respect deosebit. Nu putem trata cu indiferenţă o floare, o muscă, sau o bucată de carne aflată în farfurie. După cum am văzut mai sus, ele sunt în aceeaşi măsură binecuvântate ca şi semeni de-ai noştri. Ceea ce ne diferenţiază cu adevărat este rostul nostru în lume. Dar asta nu ne ierarhizează ca fiind inferiori sau superiori unii faţă de alţii, fie că vorbim de oameni, plante sau animale. Mediocritatea umană este cea care dă naştere unor astfel de diferenţe. Adevărul este că trebuie să respectăm elementele din jurul nostru pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce vrem noi să fie.
Frumuseţea iubirii împiedică astfel de exprimări. Ea ne arătă numai splendoarea fiecărei fiinţe în parte. Având o astfel de viziune, fericirea vine de la sine şi ne îmbrăţişează zi de zi, împlinindu-ne ca oameni desăvârşiţi. Fericirea este starea care ne confirmă împlinirea rostului. Când suntem fericiţi, înseamnă că paşii noştri ne poartă pe cărarea destinului, că nu umblăm în afara voinţei divine, că nu suntem oaia rătăcită. Tristeţea intervine atunci când părăsim acest drum, când nu mai ştim de unde venim şi către ce mergem, când uităm că toate îşi au rostul lor şi încercăm să devenim altceva decât ceea ce am fost predestinaţi. Acceptându-ne destinul nu putem cunoaşte decât bucuria. Dorindu-ne mai mereu altceva decât ceea ce ne-a fost dat să fim, suntem sortiţi eşecului, implicit al îndepărtării de cunoaşterea divinului.
Lasa un raspuns