Cu cât înaintăm în vârstă, devenim disperați să ajungem măcar o dată să ne vedem o speranță devenind certitudine. Din acest motiv, acceptăm condiții precare și motivații generale, pe baza cărora alcătuim scenarii în care speranțele noastre sunt transformate în realitate. Când are loc, trezirea este un cataclism cosmic, pe care îl punem pe seama acelei persoane de care ne-am legat visele, persoană care rareori este conștientă de speranțele noastre. Indiferent dacă e vorba de dragoste, de prietenie sau de o simplă afacere, ne-am obișnuit să imputăm altora iraționalitatea cu care ne facem vise deșarte, pornind de la premise greșite.
Personal, tocmai am trecut prin așa ceva și chiar eram pe cale să-mi dinamitez realitatea, pentru că nu mi s-a împlinit un vis. Din fericire, am prieteni și oameni chiar mai apropiați decât prietenii, care m-au ajutat să înțeleg diferența dintre realitate și închipuiri, necesitatea de a pune o mare barieră între suflet și rațiune. Pe viitor voi avea răbdare să văd ce fac oamenii, indiferent de cât de frumos e ce spun și voi înceta să mai cred în minuni.
Cred că fiecare dintre noi are o doză de instinct, problema apare atunci când nu ținem cont de el și dăm frâu liber imaginației, investind alți oameni cu calități pe care noi le-am dori la ei. Îmi doresc ca pe viitor să am luciditatea de a nu mai derapa de la realitate, deoarece întoarcerea e dificilă și dureroasă. Am, mulțumesc lui Dumnezeu, o mulțime de prieteni împrăștiați prin lume, unii cu care n-am vorbit de o grămadă de vreme, pentru că am uitat zicala “să nu-ți vinzi niciodată prietenii vechi pentru cei noi”. Sper ca măcar acum, pe finalul vieții, să reușesc performanța de a păstra visele și sufletul doar pentru cei care le merită.
Cristian Tonolla
Lasa un raspuns