Sunt unul din adepții credinței că sufletul nostru nu are vârstă, tendința sa către fericire fiind la fel de puternică pe tot parcursul vieții. Ajuns eu însumi la o vârstă la care alte lucruri devin mai importante decât latura carnală, atât de importantă în tinerețe, realizez că poți fi foarte fericit și fără contactul fizic, dacă celelalte aspecte ale vieții sunt în echilibru. O definiție a fericirii nu există, deoarece fiecare dintre noi are o alt fel de fericire, dacă o are, și alți parametri după care o caută, cu cât mai mulți și mai ficși, cu atât mai improbabilă.
Pentru a-mi exemplifica oarecum punctul de vedere, există multe exemple de familii foarte fericite întemeiate pe contrastele dintre soți, pentru că fiecare dintre ei își găsește echilibrul în celălalt. Fiecare dintre soți reprezintă pentru celălalt vântul care liniștește valurile, acțiune care aduce liniște și bucurie în cuplu, efort comun spre țintele familiei și empatie pentru nevoile celuilalt. Aceste cupluri au mereu unul sau doi copii minunați, puternici și echilibrați, deoarece cresc intr-o atmosferă caldă, scutită de extreme. Dacă aceasta nu este o posibilă esență a fericirii, mă îndoiesc că există una mai bună.
Prietenei mele am încercat să-i explic numai că, la vârsta a treia, fericirea are alte valori și vine din plăcerea de a face împreună cu altcineva lucruri pe care deobicei le faci singur, indiferent dacă piața sau să urmărești un film sau un concert la televizor. Fericirea vine din împărtășirea bucuriilor și necazurilor cu cineva care te cunoaște atât de bine încât deseori tăcerea e mai expresivă decât conversația. Relația este valabilă și durabilă exact atâta vreme cât ambii parteneri își doresc să fie fericiți și fac tot ce pot ca să realizeze asta. Dacă la tinerețe factorul fizic completează necesarul de senzații plăcute, după 50-60 de ani, din păcate de foarte multe ori mult mai devreme, oamenii descoperă cu uimire că nu au nici un motiv să stea împreună și se despart întrebându-se unde le-a fost capul când s-au căsătorit.
Aceste argumente și multe altele vin în sprijinul afirmației mele că fericirea nu se pensionează. Cum a nemurit și Minulescu în versurile sale, doi bătrâni care mai merg ținâdu-se de mână sunt adesea mult mai fericiți decât semenii incapabili să-i înțeleagă.
Lasa un raspuns