Face parte din comuna Moldova-Sulița și număra aproximativ 25 de gospodării împrăștiate în munți, fiecare în câte-o poiană. Oamenii locului sunt puternici, cu privirea limpede și sufletul curat. N-ar rezista să locuiască în satele din vale. S-ar înăbuși. Majoritatea locuitorilor nu sunt bătrâni. Media de vârstă este undeva la 40-45 de ani. Își moștenesc pământurile din tată în fiu și sunt stăpâni. Niciodată slugi! Câștigă bani din pădure și creșterea animalelor. Au pădurile lor și animalele lor. Așa a fost și pe timpul comuniștilor. Nimeni nu i-a îngenuncheat de-a lungul timpului. S-au născut liberi , vor muri liberi, iar copiii lor au aceeași șansă. Depinde doar de ei ce vor alege. Casele părintești oricum nu le vor putea vinde. Prea mare va fi blestemul strămoșilor dacă vor face o astfel de împietate. În Cruhla, nicio casă nu s-a vândut în ultimii 70 de ani. Doar s-au mai construit, dar de vândut nimeni n-a vândut casa în care a văzut lumina zilei. Gospodăriile s-au mărit, s-au modernizat, le-au făcut să dureze sute de ani pentru ca și nepoții nepoților să se bucure traiul lipsit de griji al huțulilor din Cruhla. Ei nu cunosc grija zilei de mâine. Așezați pe aceste meleaguri de câteva sute de ani, au învățat să trăiască numai și numai din munca lor și nimic nu le-a lipsit în acest răstimp. Poate numai curentul electric, dar și cu ăsta s-a rezolvat în ultimii ani. Au carne din bătătura lor, lapte de la vitele și oile lor, ouă de la găinile lor, cartofi din grădină, verdețuri tot de-acolo, căpșuni, bureți și fructe de pădure pe săturate, numai timp să fie să le adune pe toate pentru la iarnă. Din satul din vale cumpără doar făină de porumb și grâu, plus sare și alte condimente trebuincioase la casa omului pentru gust. În rest, se descurcă ei cu toate. Până și țuică fac din ce au pe lângă casă iar vinul îl fac din miere de albine sau pantinele. Așa trăiesc huțulii din Cruhla de când se știu și nimic nu le tulbură viața.
Cultul Muncii
Tot ei își meșteresc și casele, șurile, fânarele pentru fân. Când e vorba de ridicatul unei construcții, fac clacă și fiecare gospodărie trimite un om sau doi ca să dea o mână de ajutor. De exemplu Mihalco, după ce a făcut temelia din piatră, într-o singură zi a avut casa ridicată. 23 de gospodari au pus mâna și de la 6 dimineața, până seara la 8 au terminat inclusiv scheletul acoperișului. În două săptămâni s-a mutat în ea. E drept că avea tot materialul pregătit, dar orișicât, mai rar în ziua de azi să aibă cineva casa gata așa de repede. Și nu vorbim de-un bordei. E cu etaj și gospodărește făcută.
Huțanii din Cruhla sunt foarte harnici. Au un cult al muncii cum rar îți este dat să vezi. Niciodată nu muncesc peste puteri, dar nu este zi lăsată de la Dumnezeu în care să stea degeaba. În fiecare zi trebuie să muncească câte puțin, pentru ca în timp, să dobândească mult. Din acest motiv niciodată nu o să-i vezi amărâți. De altfel, ei nici nu cunosc semnificația cuvântului stres. Îl consideră mai mult o meteahnă a omului de la oraș. Ei muncesc numai cât pot și cât îi lasă Dumnezeu, iar binecuvântarea Lui se vede în toate. Nu se supăra dacă plouă, nu se supără dacă ninge, nu se supără dacă le moare un animal sau dacă fânul le putrezește de la apă. Nu-i supără nimic din ce nu pot controla. La ce bun? Toate se fac cu ajutorul Lui și numai El știe când e bine să fie duse la capăt. Orice încercare a vieții o iau așa cum este ea. Nu caută vinovați sau explicații peste măsură. Dacă e să se întâmple, înseamnă că așa a vrut Dumnezeu și tot El îi va ajuta să o scoată la capăt. Poate acesta este un motiv pentru care nimeni nu s-a sinucis în cătunul lor de pe timpul bunicilor. Dar cel care s-a sinucis, umblase pe la școli, îl tulburase lumea. Voia mereu tot mai mult și mai mult muncind peste puteri ca să agonisească ca prostul. La ce i-au folosit banii și fălcile de pământ luate? Că le păzea ca un câine. I-au grăbit toate astea sfârșitul. Atât! Că asta e și marea spaimă a sătenilor din Cruhla, să nu le tulbure școala prea mult mintea copiilor. Că ei se iau cu ce învață acolo, ajung în oraș și acolo uită de toate: nu mai știu nici să muncească, nici să trăiască. Mor de tineri, chiar dacă trupul lor o mai duce câțiva ani. Asta văd ei că se întâmplă cu lumea de-acum. Toți trag în jug și nimeni nu se mai bucură cu ce are, deși tot timpul Dumnezeu îți dă exact cât ai nevoie, când ai nevoie. Nu trebuie să muncești ca sclavul. E de ajuns să faci câte puțin în fiecare zi și răsplata, la final, va fi pe măsură.
Poveștile huțulilor din Cruhla
Pe lângă faptul că știu să trăiască liberi și fără griji, huțanii din Cruhla știu să povestească. Pentru că lumina electrică le-a lipsit până acum 5-7 ani, când au început să-și pună panouri solare sau să-și ia câte un generator, fiecare seară era pentru ei un bun prilej de a se întâlni și a povesti, la lumina focului. Astfel, acești huțuli dețin o zestre de povești și legende cum nu cred să mai întâlnim în țara noastră la ora actuală. Este o zestre orală pe care specialiștii ar face bine să o consemneze. E drept că ea nu se va pierde prea curând, pentru că oamenii locului încă nu s-au deprins cu modernitatea într-atât încât să uite de acele clipe când poveștile făceau ca serile să treacă mai ușor, iar viața să le fie plină de farmec. Una dintre cele mai interesante legende ale locului este cea a solomonarului Mehdar și a vrăjitoarei Paraschiva, pe care o reproducem în ediția de față a ziarului Suceava Live.
Legenda Solomonarului Mehdar și a babei Paraschiva
„Baba Paraschiva de sub pădure l-a cunoscut pe însuși regele Solomon, pe care l-a amăgit într-o seară plină de dezmierdări și suspine să-i dea secretul vieții veșnice. Când s-a dumirit regele că a făcut o greșeală, a poruncit s-o omoare, dar ea avea deja rod în pântece, iar el nu atingea parte femeiască dacă avea în ea viață. A pedepsit-o în schimb Dumnezeu. Copilul s-a născut cu un corn în frunte și trup de cal, iar oamenii i-au zis Inorog. A trăit săracul prin păduri, mii de ani, că și el avea sămânță de nemurire în suflet. Paraschiva credea că o să-l aibe alături o veșnicie dar soarta a vrut să fie altfel…
Pe când încă își păstra darul tinereții, Paraschiva s-a îndrăgostit Mehdar, solomonarul celor 9 lumi albe de la Răsărit. Se iubeau atât de tare încât Paraschiva a uitat că avea un fiu, Inorog, și că acesta o purta în inimă ca pe-o icoană. Sute de ani, Inorog a așteptat ca maică-sa să-i dea o îmbrățișare sau măcar să-l sărute pe frunte. Ea n-avea timp, se ascundea de el și își păstra toată căldura inimii pentru Mehdar! Mehdar era lumina sufletului ei unde acesta își clădise castel de opal scos din ochii a 12 cete de diavoli vineții. Văzând asta, Inorog s-a hotărât să-l omoare pe Mehdar. Doar că aceasta avea o suliță înmuiată în sângele lui Iisus Domnul, iar nemurirea e lucru știut că poate fi luată prin doar prin atingerea celui care o dă. Așa că atunci când Inorog l-a atacat pe solomonar, acest scos sulița și i-a înfipt-o în crucea pieptului, clipă în care Inorog a simțit că se prăvale într-o prăpastie în care întunericul e rege, iar lacrimile au formă de clopot care când se varsă, vestesc lumii de apoi că vin oaspeți.
Paraschiva a văzut toate astea de pe vârful dealului unde avea bordei. Când și-a văzut fiul fără suflare, i s-a uscat inima. Pe loc i s-a uscat și a căzut! Așa cum cade un măr peste care dă gerul cel mare al iernii, așa a căzut inima ei pe pământ. Acolo unde a căzut, a apărut în aceeași clipă un izvor cu apă amară din care se adapă până în ziua de azi cei oropsiți, alături de mieii cu lână de aur a Celui de Sus. Paraschiva a îngenuncheat lângă inima ei, a ridicat-o de jos, a mângâiat-o cu palmele ei aspre, pline de înțelepciunea nescrisă a veacurilor, a sărutat-o, apoi a pisat-o într-un bol de lemn și a fiert-o cu apă din izvorul amintit, bolborosind cuvinte a căror putere doar ea o știa. Seara, după ce s-a iubit cu Mehdar în poiana unde Inorog a fost omorât, i-a dat-o s-o bea. Atunci Mehdar s-a făcut stea cu 5 colțuri și a fost pus cu blestem de mamă să stea de strajă la poarta începuturilor de lumi, unde nici rugăciunea nu poate ajunge.”
Lasa un raspuns