Fiecare generaţie se raportează într-o oarecare măsură la trecutul, prezentul şi viitorul său. Componenta temporală este o structură fundamentală a însăşi existenţei umane. Solidaritatea cu generaţiile anterioare, ca reflex instinctiv de conservare a propriei identităţi, presupune preluarea mecanismelor culturale şi identitare ale spiritului românesc. Aceasta este o condiţie sine qua non a reproducerii existenţei noastre în formă ei specifică pe tărâm românesc.
Istoria este parte a culturii unei comunităţi şi ne influențează întregul mod de viaţă şi de organizare socio-politică. Cunoscând trecutul putem înţelege prezentul şi doar în acest fel putem proiecta viitorul. Sigur că există o teorie modernă exact pe dos, prin care trecutul poate fi înţeles ca o proiecție a viitorului, justificată de continuumul spaţiu-timp, raţională, dar care nu face obiectul analizei noastre.
În prostia şi inconsecvența zilelor actuale studiul trecutului poate părea aberant, părând că am intrat într-o buclă de atemporalitate şi am ieşit din cursul istoric, nu al continentului, din care în mod cultural nu am făcut şi nu facem parte, ci ne plasăm în afară propriului destin, individual şi naţional.
Cunoaşterea legilor care care guvernează dinamica lumii ne poate duce la originea noastră ca şi naţie. Reconstituirea şi explicarea trecutului este o altă condiţie a clarificării conştiinţei româneşti. Dar întrebarea este al cui trecut?
Istoria actuală este obsedată de evenimentul politic, şi în consecinţă de cel care o generează, anume de omul politic. Faptele politice sunt materia primă din care istoricul încearcă să articuleze o imagine a realităţii. Istoria aparţine marilor personalităţi. Care sunt acestea în ultimul sfert de veac? La ce se vor referi cercetătorii în evurile viitoare? Vom avea parte de pagină albă în lucrările de istorie internaţională?
Ca să înţelegem cum suntem în prezent trebuie să ştim cum am fost în trecut. Trecutul reprezintă un şir de evenimente care s-au petrecut la un moment dat iar viitorul este un şir de întâmplări care încă nu există. Sigur, în formă palpabilă, este prezentul.
Orice societate este compusă din indivizi şi acţiunile lor. Poziţiile individuale ale unora sunt relevante din punct de vedere istoric (oameni de ştiinţă, politicieni, militari, martiri). Care sunt marii conducători ce au condus destinele noastre după revoluţia din 1989? La ce personalităţi vor face referire istoricii viitorului? Care este motivul acestei penurii de oameni valoroşi aflaţi la cârma României? Am avea mare nevoie de un Titulescu, Maniu, Brătianu, Iorga, Maiorescu şi alţii asemenea care au pus averea, familia, viaţa în slujba idealului naţional.
Însă problema majoră nu este lipsă de valoare a celor care ne-au condus ci, dimpotrivă, lipsa de perspectivă, de viitor. Nu se arată la orizont nicio speranţă de a se găsi acea personalitate care să aibă simţul măreţiei istorice şi al dragostei faţă de propriul popor într-o asemenea măsură încât să ne ducă pe făgaşul firesc al dezvoltării noastre.
Chiar dacă între noi s-ar afla acest om providenţial societatea nu l-ar putea recunoaşte întrucât discursul cu care ar veni o persoană de bună credinţă nu ar fi cu nimic diferit de minciunile şi demagogia celor care parazitează viaţa noastră în ultimul sfert de secol. Cum am putea deosebi intenţia reală de falsul afişat în mizeria cotidiană?
Următoarea problemă ar fi metoda prin care ar trece peste barierele birocratice, de grupurile de interese deja constituite, de influența factorilor externi, de răutatea şi invidia ce caracterizează cercurile de indivizi care ne conduc. Un asemenea om ar trebui să îl depăşească în carismă, gândire, comportament pe Ştefan cel Mare care a reuşit să diminueze influența marilor boieri, pe Cuza care până la urmă a fost înlăturat sau Carol I care a supus marile partide unui proces de reformă impus.
Soluţia se lăsă aşteptată, însă după 26 de ani de aşteptare parcă nici viaţa nu mai are răbdare, ce să mai vorbim despre nervii noştri întinşi la maxim. Ne legăm speranţele de fiecare scrutin electoral asemeni naufragiatului de un pai, sfârşind mai dezamăgiţi şi mai apatici de fiecare dată. Ascultăm înmărmuriţi cum se vor ridica furnale pe lângă noile autostrăzi construite, cum drumurile expres vor înlocui gropile şi praful uliţelor noastre, cum absorbţia de fonduri europene va salva economia iar nivelul nostru de trai se va apropia cu o viteză ameţitoare de cel al statelor vestice. Convinşi că toate acestea nu se vor întâmpla pe parcursul vieţii noastre, ne îndreptăm din nou speranţa spre Dumnezeu, îi uităm pe mântuitorii neamului nostru şi începem să ne amintim de Ţepeş, Horea, Iancu, de haiducii noştri sau rezistenţa din munţi…
Lasa un raspuns