În ziua aceea, Dumnezeu era plecat în vacanţă. Da’ Ionică nu ştia asta. Era trecut de amiază şi el încă se mai ruga. Cu spaimă şi clănţănit de dinţi se ruga Ionică. Că simţea el aşa, o melancolie de la stomac, o leşinătură de la occiput cu prelungire în glandele salivare care nu-i era cu priinţă.
Problema era, dacă plouă!?! Ce făcea el cu Ana? Că acasă nu putea să o ducă. Că na, au şi părinţii standardele lor…. Păi se putea aşa? O luă pe Ana în braţe, o strânse drăgăstos, îi trecu mâna prin păr…. Avea păr aspru Ana. Păr sănătos, de ţărancă voinică şi mirosea a fân prăvălit peste o căruţă de mere, tot timpul. Şi iarna. Grozav ce mai crescuse Ana în ultimii doi ani! Se înălţase, se împlinise…. Acu’ era numai bună. Numai de-ar putea rezolva ceva cu nenea Paşnicu. Că el grozav ce mai ţinea la dânsa. Parcă era de-a lui! Ş-apoi nana Ilinca! Nici cu fii-sa, Catinca, nu se purta aşa frumos.
Acum, ea se uita la dânsul cu ochi blânzi, domoli ca vorba popii Lepădatu când ţinea vreo cuvântare la mort. Straşnici ochi mai avea Ana! Încăpeau în ei toate păsările cerului. Chiar dacă pe unele le mai îngrămădeai oleacă, până la urmă tot încăpeau. (Aici vorbesc despre cocostârci. Că fiind mai lungi, le rămâneau mai tot timpul picioarele pe-afară.) Şi se uita aşa cu ei, nu ştiu cum, că te treceau toate năduşelele pământului. Mai ceva ca-n faţa lui Fănică, poliţaiul comunal.
Era vacă frumoasă Ana! Şi dădea cam 8 ocale de lapte la o mulsoare….Ca popa! Ionică o ştia de când era viţică. De-atunci îşi pusese în gând să o cumpere. Îi bănuia potenţialul. Dar uitase. S-a luat şi el cu însuratul, cu făcutul pruncilor. Şi-a uitat. Doar om e şi el. Dacă ar cumpăra-o, bună treabă ar face cu dânsa! Anu’ ăsta laptele se dă bine, iar la anu’, cine ştie, poate o să-i fete o viţică. Bun neam de vaci au ăştia, a lu’ Paşnicu!
Traficanții de cer
Ziua e pe trecute. Lumea doarme toropită de o căldură saşie. Timpul stă pe loc. Îşi trage şi el sufletul. Vântul e pustiu, ca inima unei fete bătrâne ce îşi priveşte sexul, mirată în oglindă. Oglinda i-l arată fără ruşine, aşa cum e el. Ca o floare ofilită. Fata oftează. Îşi trece degetele peste el cu atâta pietate…. Parcă se pregăteşte de rugăciune.
În curte, Ionică bate fasole. Mânuieşte cu drag îmblăciul. Cu patimă. E deprins cu dânsul. Transpiraţia îl face să lucească ca turla bisericii. Că i-au pus acoperiş nou, de tablă zincată bătută în solzi. Ţi-e mai mare dragul să te uiţi la ea. De departe zici că e un OZN rătăcit. Mai de la mişlocul drumului, zici că e Veta a lu’ Mizantropu înainte de a naşte. Că era la fel de măreaţă şi zâmbitoare. Abia de aproape te dumireşti ce-i. Şi-ţi scoţi pălăria, şi prinzi a face cruce cuviincios şi cucernic, ca un sfânt părinte ieşit la pensie înainte de termen.
Marea pasiune a lui Ionică este cerul. Mare şi albastru, îi face cu ochiul. El ştie multe despre acesta. Până şi traficanţii îi mai cer uneori părerea. Traficanţii de cer sunt foarte rari şi extrem de căutaţi. Am auzit că şi MOSADUL s-a interesat de dânşii. Aceştia, îşi cară marfa la marii patroni cu gater, ca Ilie Apostu şi Mircea Eftinelu. Însă uneori nu-şi livrează marfa. Îşi trec mâna prin părul lor, sideral şi lasă să le cadă pe umeri cascada de mătreaţă stelară, autohtonă pe care o strâng grijulii în cutii de carton vernil şi-o livrează la domiciliul şătrarilor. Patronii neştiuţi ai oniricului.
Uneori, soarele cântă la ţambal. Ziua se pierde într-o halbă cu bere. Tanti Mariţa îşi pregăteşte bagajele. Vrea să plece pe lumea cealaltă. E îmbrăcată în costum popular, iar în picioare are tenişii cei noi, cumpăraţi de feciorul ei, Costel, în toamnă de ziua ei. Şi în ochi are esenţă de suflet. Că aşa e când mori. Îţi iese sufletul pe ochi.
Alteori se trag clopotele. Se trag sforile cum s-ar zice. Păi, fiecare vrea o pilă la Cel de Sus! După care, coborâm liniştiţi la crâşma din sat. Aici se vinde surâs la pahar, veselie la sticlă. Dragostea se perpeleşte la proţap. Iar lăutarii, menestreli second-hand, îţi provoacă sufletul la o partidă de streep-tease. Căci da, Ionică ştie ce e aceea streep-tease. A văzut el, cu ochii lui când a plecat în vară la băi.
Şi, uneori, ne privim în oglindă. Ce amuzant! Suntem însărcinaţi în luna a doua, a treia, a patra, a cinsprăzecea, a douăzecea…. Fiecare e însărcinat cu el însuşi şi se va naşte pe sine după un simpatic urs de pluş pe care va scrie cu litere mari, albe: I love you!. Căci da, Ionică ştie ce înseamnă aceste cuvinte. Lui îi plac nespus filmele americane.
Azpazița
Ionică a obosit. Privirea îi alunecă de-a lungul cărăruşii până la căpiţa din deal. Era o căpiţă sănătoasă de trifoi aflat la prima semănătură. O făcuse alaltăieri de dimineaţă cu Nicolae, cumnată-său. Mâine trebuie să o bage în şură. Azi n-a mai apucat. În stânga cărării, sub salcie, bobocii Aspaziţei se umpleau de umbră şi de răcoare. Graşi, frumoşi şi curaţi, păreau nişte regi în miniatură. Uitându-se la boboci, uitându-se la căpiţă, simţi că-l apucă tremurul. Îşi luă cămaşa pe el şi, cu paşi mari şi siguri, se îndreptă spre locul de tăifăsuială a viitoarelor producătoare de puf pentru perne. Oprindu-se în dreptul lor le zise: „Mă, mie mi-e poftă de Aspaziţa! Vouă nu?”, apoi puse mâna pe coama gardului şi, c-un uşor avânt, trecu peste.
Aspaziţa a împlinit şaisprezece ani exact în ziua nunţii. La şaisprezece ani, trei luni şi fix patru zile, soţul Aspaziţei pleca în Italia. Înainte de a pleca, s-a dus la târg şi i-a cumpărat un tablou c-un sfânt de care nu a mai auzit nimeni. „Când ţ-a fi dor de mine să te uiţi la el pân’ ţ-a trece!”, îi zise bărbată-su’, după care o pupă sănătos pe frunte iar cu mâna dreaptă o pişcă de partea mai cărnoasă a trupului, ca să nu-l uite. Faptă de care Aspaziţa s-a ruşinat foarte.
Curios lucru, dar dorul de el nu a încercat-o prea tare. Se lua cu treaba, mă-sa era aproape, îşi puse şi DIGI. Nu-i era greu. La început se speriase. Credea că-i de datoria ei să-i ducă dorul. Dar nimic. Îi era mai degrabă ciudă pe dânsul. Că parcă ce-i făcuse? Mai mult o stârnise.
Doru a venit la dânsa, abia pe la începutul iernii, c-o căruţă de lemne. Ei se cunoşteau de la şcoală. Au fost colegi. Ea, după clasa a VIII-a, a rămas acasă. El a mers mai departe la liceu, la oraş. Venea acasă în fiecare vacanţă şi aproape în fiecare sfârşit de săptămână. Se ştia frumos. De aceea călca mândru şi elegant, chiar dacă avea în picioare nişte ciubote de gumă pe care le lua de la frat’su Ilie, din capu’ satului. Altfel nu putea ajunge acasă.
În sâmbăta aceea, el venise în locul lui taică-său. Cu cel bătrân vorbise ea de nişte lemne. I-a ajutat să le descarce. L-a chemat în casă să-i plătească, să se încălzească, să bea un pahar de ţuică. Nici nu ştie când a…. Ştie numai când îi dădea sânii la muşcat, să-l aţâţe.
Acum stă în braţe la Ionică. E muşchiulos şi negru ca un ţigan proaspăt. Are în lăuntrul lui ceva de sălbăticiune. Până şi transpiraţia lui miroase a ciută frecată cu lemnul Domnului. E băiat bun Ionică. Amu’ o săptămână, când l-a muşcat de ureche, avea gust de strugure pârguit.
Epilog
-Ionică, Ionicăăă! Vezi că rage Ana!
O cumpărase până la urmă, azi. Mulţi bani a dat pe ea, mult s-a rugat, da’ a reuşit. De lanţ cu dânsa pe uliţa satului, se simţea ca un mire. Paşii lui, paşii vacii, tot una. Înaintea lui ieşise a lu’ Prigonitu, care voise şi el vaca. Dar nenea Paşnicu nu a vrut să i-o deie, pe motiv că n-are grajdiul pe măsura personalităţii Anei. Rău s-a supărat a lu’ Prigonitu! Două săptămâni a vorbit numai de lucruri sfinte. S-a jurat că nimeni nu va lua vaca. După aia s-a liniştit şi din gură i-a ieşit o chestie cu corniţe, barbă şi şapte picioare pe care o ţine mereu în buzunarul de la piept. Cică îi poartă noroc.
Amu stătea şi se uita la Ionică şi se minuna: Bă ăsta a lu’ Scurtu (că aşa îi zicea lui Ionică în sat), eu să am aşa o vacă, nu-mi mai trebuie nevastă, bă!
Trebuie să o mulgă. De aia rage. Întră în grajd, ia doniţa, îi spală pulpa simandicos şi grav ca preotul înaintea altarului. Face cruce şi se apucă de muls. Laptele curge gros, cald şi bine mirositor. În jurul lui e atâta pace încât înfloresc pomii. Ionică e mulţumit. Are ochii grei de atâta tihnă. Scârţie uşa. Îşi ridică privirea. În faţa lui, o făptură cu şapte picioare, bărbiţă, coarne şi o furcă în mână se îndreaptă spre dânsul…
Lasa un raspuns