Nu, nu era sfânt, avea o grămadă de păcate! Fiind un om al spiritului, evident că nu avea bani. Doar e lucru știut că cei care ne hrănesc sufletele, se satură cu idei și se adapă cu raze de soare. Cel puțin asta e percepția celor mulți, cu mintea îngustă. Acolo, în culoarul înghesuit, plin de întuneric din creierul lor, unde două idei nu pot trece una pe lângă alta, darămite să trăiască una în prezența celeilalte, lumea e împărțită simplu: între cei cu bani și cei fără bani. Statutul social îți este dat în această lume a inepțiilor de contul în bancă, nicidecum de profunzimea gândirii, de geniul ideilor, de frumusețea înțelepciunii sau de sinceritatea emoțiilor. Nu, acestea nu contează! Dacă ai bani, ești vizibil, ești cineva, dacă nu ai bani ești invizibil, ești un nimeni. Această percepție este extrem de vizibilă mai cu seamă în spitale, școli, primării, în justiție și mai toate instituțiile statului în fața cărora ar trebui să fim cu toții egali. Dar cu astea ne-am învățat, le suportăm sau facem scandal, fie ne cumpărăm costume noi, pentru că am învățat în cele din urmă că haina îl face pe om. Dar cum faci când dispari din acest motiv din viața copiilor, a nepoților, a celor dragi, a așa zișilor tăi prieteni care roiau în jurul tău când conturile tale erau pline, când erai celebru, când deschideai pentru ei uși și le negociai diverse servicii?!? Cred că depinde de structura sufletească a fiecăruia, dar cei sensibili sigur cad în depresie, iar sinuciderea pare o evadare pentru simplu fapt că lumea de dincolo lasă impresia că este mai sinceră, nu mai bună, doar mai sinceră.
Sărăcia nu este o virtute. E un demon care pune stăpânire pe întreaga ta viață. Devii posedat de neputință, frustrare, iar lacrimile îți devin cele mai bune prietene. Asta dacă nu ajungi să urăști, sau să te urăști, moment când totu-i pierdut și orice respirație a ta e în zadar pentru că nu mai ești om, ești doar o conservă de carne cu ochi, care ai alungat din tine orice urmă de iubire. E o greutate ce te înconvoaie, care te trage în jos, care te pune în genunchi și te umilește. Viața parcă te scuipă în față, iar cei din jur par să aplaude acest gest ca la spectacol. Nepăsarea lor te răstignește pe o cruce a deznădejdei, iar râsetele lor sunt piroanele care îți străpung trupul.
Octavian Butuza a ajuns, fără să vrea, ambasadorul săracilor. Strigătul lor de disperare, este cel mai adesea neauzit de lumea mereu fremătândă. În schimb, glasul lui Tavi s-a făcut auzit și dincolo de moarte. În cele 5 pagini ale scrisorii de adio, asistăm nu doar la sinuciderea unui om, ci la sinuciderea unei lumi. Pentru că sărăcia materială te poate ucide fizic, dar sărăcia spirituală te ucide întru veșnicie. Ori dacă cântărim cu această măsură, Octavian Butuza a murit cu adevărat bogat…
Lasa un raspuns