Cândva, probabil odată cu colectivizarea și migrarea forțată a populației rurale către centrele industriale, oamenii și-au pierdut interesul pentru finalitatea muncii, trecând de la poziția normală de beneficiar al muncii prestate la cea de rotiță într-un angrenaj mult prea mare ca să poată fi înțeles. De la utilitatea evidentă a muncii prestate, reflectată în bogăția roadelor pământului lucrat, la finalitatea discutabilă a celor 8 ore de muncă, trecerea s-a făcut treptat, tot mai mulți oameni trecând de la munca directă în poziții de control al celor care munceau cu adevărat, până când munca a dispărut și dusul la serviciu a devenit o sinecură suportabilă doar datorită pauzelor lungi și dese.
Ideea după care salariul este pentru prezența la serviciu, iar orice activitate reală trebuie plătită separat, a apărut normal și fușerai-ul, adică activitatea de a produce la locul de muncă din materialele statului, obiecte destinate vânzării. De aici și până la apariția zicalei “statul suntem noi și orice luăm de la stat e normal al nostru” n-a mai fost decât un pas și deși toată lumea se plânge de foamea îndurată în vremurile blamate, nimeni nu dorește să comenteze cum și-a cumpărat apartament proprietate personală și mașină dintr-un salariu de lăcătuș sau strungar.
Am ajuns astăzi la o foarte ironică situație, aceea că cei mai mulți patroni lucrează mai mult decât oamenii pe care îi plătesc. Munca nu mai atrage decât categorii speciale de oameni, bijutieri, frizeri și coafeze sau tehnicieni stomatologi, adică exact acele categorii care sunt plătite conform calității muncii prestate. Restul, Dumnezeu cu mila, toți caută locuri călduțe, plătite de la buget, așteptând ca STATUL să-i plătească pentru ceea ce se presupune că fac și nu pentru ceea ce fac cu adevărat.
Lasa un raspuns