Cel mai important cadou pe care ți-l poate face o persoană este timpul său. Este cel mai scump cadou pe care îl poți primi și, de cele mai multe ori, nu e deloc apreciat.  Cu toate astea,  oricâți bani ai avea, timpul nu-l poți cumpăra. Poți fi cel mai bogat om din lume, sau cel mai sărac, când ți se termină timpul, asta e! S-a terminat! Poți merge în cele mai luxoase magazine, în cele mai incredibile centre de cercetare, sau chiar în Bazar la Suceava, dar nu o să ai de unde să cumperi nici măcar o secundă în plus. De asta timpul trebuie apreciat și folosit cum trebuie. Iroseala lui e ceva de neiertat. Suntem mult prea săraci în timp ca să ne permitem să-l irosim. Și Doamne, cât de generoși suntem când vine vorba să-l cheltuim pe prostii!

Parcă nu am fi conștienți că fiecare respirație ne apropie tot mai mult de marele final. Evident că marele final e doar o nefericită figură de stil, pentru că moartea omului nu este ceva măreț. Măreață poate e doar nașterea, moartea în schimb, de cele mai multe ori, este echivalentul unui oftat, ca și cum ai scăpa de o grijă de pe suflet, ca și cum ai vrea să stingi o lumânare. E lumânarea ta, care a ars până la capăt. În urma ta rămâne numai amintirea și regretul că nu ai folosit timpul cum trebuie, risipindu-l, alergând după diverse chestii, lipsite de valoare, tocmai pentru că le poți cumpăra cu bani.

Nimic din ce contează cu adevărat în viață, nu poate fi cumpărat cu bani! Și nu știu cum Dumnezeu a evoluat societatea asta, că a uitat acest adevăr, ca și cum ar fi uitat unde a pus o brichetă. Timpul nu mai contează, tot ce contează sunt aparențele! Să pară „cineva” în ochii altora, acesta este dezideratul omului contemporan. Dar pentru asta, risipește anii, ca și cum ar fi secunde.  De aia viața lui  a trecut ca o clipită și în urma lui nu a rămas nimic, pentru că aparențele nu rezistă. Sunt ca nisipul în calea vântului. Sunt numai o fațadă care cade, când cel care a creat-o a obosit să o mai refacă zi de zi. În această perioadă, omul respectiv nu a văzut cum trece timpul pe lângă el, pentru că era prea ocupat să păstreze aparențele. A irosit timpul pe ele și a trecut prin propria viață, ca o mașină de curse. Nu a admirat nimic în jurul său, nu a vorbit cu nimeni cât trebuie, nu s-a bucurat de nimic suficient, fiind mereu concentrat să fie primul. Primul la ce? Cui îi pasă dacă el e primul, dacă el e cel mai cel, când nimeni nu a avut timp să-l cunoască cu adevărat?

Acum, când se apropie de finiș, ar pune frână săracul, să vadă măcar pe unde a mers, numai că mașina asta, a timpului, nu are frâne și se oprește singură numai după ce a terminat cursa.

Comentarii Facebook

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.