Totul merge pe repede înainte. Nu mai ai timp să-ți derulezi viața, să o analizezi, nu mai ai timp să petreci câteva momente cu tine însuți. Iar dacă totuși, totuși, te numeri printre fericiții care au vreme, te sperii, pui mâna pe telefon și suni un prieten… Nicio picătură de reflecție nu mai curge prin ființa omenească. Sufletul fie e uscat, fie profund aerisit. Nimeni nu se mai bucură de timp, toți vor să-l consume. E drept că trăim într-o societate a consumului. Dacă s-ar putea, ar renunța și la somn numai să facă ceva. Nu neapărat ceva productiv. Doar să nu fie singuri. Să piardă vremea, în loc s-o câștige. Pentru că este înspăimântător să rămâi de unul singur cu greșelile tale. Trebuie să admiți că nu ești perfect, ori asta nu se poate. De asta te înconjori de oameni care îți dau mereu dreptate oricât de tâmpit ai fi. Oameni ca tine, care în loc să te ajute să-ți îndrepți greșelile, te ajută să le perfecționezi. Și nu mai vezi o altă realitate decât cea în care te înconjori. Te învelești în superficialitate ca într-o plapumă de aia ușurică de plastic, din Bazar și lăcrimezi la statusurile lui Tony Poptamas. E cel mai profund om pe care îl cunoști!!! Doar el ți-a spus că „dacă faci bine, nimeni nu te ține minte. Dacă faci rău, nimeni nu te uită” și că întotdeauna „soarele răsare dimineața și apune seara”.
Viața ta nu mai are limite! Cu cât cumperi mai mult, cu atât ești mai de succes, cu cât bei mult, cu atât ești mai de succes, cu cât faci sex mai mult, cu atât ai mai mult succes, cu cât mănânci mai mult, cu atât ai mai mult succes… e o lume plină de oameni de succes dar nespus de triști. Pentru că această competiție anormală, în care succesul se măsoară în achiziții perisabile, inventariabile, nu are nimic a face cu veșnicia din noi. Pe ea o uităm, o dăm deoparte, deși e singura care contează și numai raportându-ne la ea, îngrijind-o, ne putem bucura. Ea este calea spre fericire, fericire pe care o putem trăi dacă învățăm din nou să trăim prin valori, nu prin obiecte. Valorile nu sunt perisabile. Ele există de la începutul timpului și merg în eternitate sau poate chiar dincolo de ea. Dar lumea nu se mai uită la ele fiind prea preocupată să aibă, în loc să ofere, să urască, în loc să iubească. O lume a extremelor care a pierdut calea de mijloc a echilibrului. Fie că vorbim despre rele sau despre bune, ele trebuie neapărat să fie la superlativ absolut. Mega, supra, extra, super sunt doar câteva din prefixele care completează orice substantiv sau adjectiv ce trec prin viața noastră. Nimic nu mai poate fi normal, firesc, așa cum e lăsat de la natură.
Fugim, fugim, mereu fugim după ceva. Niciodată după ce trebuie. Fugim ca să impresionăm. Să moară dușmanii sau să leșine partenerii de sex. Pentru că noi nu mai avem parteneri de viață. Nu ne mai gândim atât de departe. Cei din jurul nostru sunt buni cât timp ne excită, după aia, alții la rând. La asta se rezumă iubirea zilelor noastre. Pe copii îi cumpărăm cu dulciuri și gadgeturi, pe bătrâni cu medicamente și tratamente, pe ceilalți cu cadouri, vacanțe și mese festive. Totul e atât de comercial încât ai impresia că locuiești într-un imens mall. Sunt foarte curios cât va fi nota de plată!
Lasa un raspuns