În provincie cred că nu este de mare mirare de vreme ce un oficial de rang înalt doarme în timpul unei întâlniri de politică externă şi preşedintele tace. O tăcere sumbră înconjoară instituţii publice de la noi, de la mare la mic sau de la mic la mare (în ce sens doriţi dumneavoastră), dar nici cu parlamentarii locali nu ne facem de ruşine. Mai ales când vine vorba de tăcere sumbră sau muţenie vinovată. Titlul de mai sus parafrazează formula excelentului studiu al lui Cristian Tudor Popescu despre propaganda comunistă din filmul românesc.
Degeaba există legi care obligă instituţiile publice la transparenţă. Sub presiunea instituţională a Uniunii Europene s-a aprobat legea privind punerea la dispoziţia publicului a tuturor informaţiilor care privesc interesul general (544/2001). Sunt mulţi primari care nu respectă legea. Ca un singur exemplu, amintim de cazul primarul de la Fălticeni, Gheorghe Cătălin a lui Coman, care cere bani pentru multiplicarea şi difuzarea informaţiilor publice! Și nu puțini bani! Iar cazuri de genul celui de la Fălticeni sau mai grave, sunt cu zecile în judeţul Suceava. Un oraş şi un judeţ care continuă să fie un loc al practicilor surdo-mute. Trăim într-o societate surdă, cu instituţii sucevene mute. Scria cineva că „senzaţia cumplită pe care o trăiesc este aceea că suntem o societate pusă pe <mute>, cu sonorul închis dintr-o telecomandă nevăzută. Când o tăcere cumplită se întinde peste nenumărate fapte reprobabile ale politicienilor, când liniştea aranjamentelor de culise domină deciziile publice şi când legea tăcerii guvernează instituţiile publice, un fior al totalitarismului îmi trece pe şira spinării. O posibilă explicaţie ţine de „fibra” ţărănească a societăţii româneşti. Există o cultivare a tăcerii primitive, de extracţie rurală, pentru care e mai bine să taci, decât să îţi expui opiniile (dacă tăceai, filosof rămâneai), cuplată cu obedienţa tăcută şi nătângă. La noi răbdarea este echivalată cu tăcerea, cu îndurarea mocnită a oricăror vicisitudini şi nedreptăţi. Muţenia pare a fi mai dezirabilă decât vociferarea – pentru că trăim sub domnia proverbului „rabdă şi taci”, preferăm să înghiţim în sec decât să reacţionăm. Și mare adevăr grăia (scria)!
Mai mult, lipsa de comunicare şi de transparenţă mediatică arată un defect fundamental al funcţionării instituţiilor publice sau ascunderea sub preş care are loc la nivelul unui cabinet parlamentar… să spun. Iar la această categorie deputatul, de Fălticeni, Eugen Uricec este campion absolut. Uricec rămâne un vârf al aisbergului în ceea ce privește comunicarea! Închistat, zăvorât într-o izolare cu mult iz de abandon, deputatul Eugen Uricec nu a comunicat mai nimic, timp de trei ani, spre oamenii din colegiul electoral unde a fost ales: colegiul uninominal nr. 4 care cuprinde și municipiul Fălticeni. S-ar putea spune că, dacă politicienii nu sunt capabili să vorbească, ar trebui să avem mecanisme care să îi oblige să o facă. Astfel de mecanisme nu există. De aici şi indigestia românească faţă de parlamentarism și în cazul de față indigestia fălticenenilor față de Uricec sau Stan (n.n. Ioan Stan deputatul din Colegiul uninominal nr. 5 care cuprinde satele și comunele limitrofe municipiului Fălticeni). Unii deputaţi şi senatori sunt acuzaţi că nu fac nimic altceva decât să discute. Vorbărie multă și goală. Uricec (mai ales), dar și Stan au mutism primitiv, însoţit de un laconism spartan şi sunt foarte modești în exprimări.
Zona Fălticeni rămâne un loc unde rar există schimburi de idei, unde dialogul public este mai degrabă o suită de monologuri ale surzilor şi unde fiecare vorbeşte singur în cutia sa de rezonanţă ideologică. Iar deputatul de Fălticeni, Eugen Uricec, a contribuit major, în ultimii trei ani, la actuala situație.
Lasa un raspuns