Ne petrecem viața călătorind între naștere și moarte. Cu viteze diferite, pe căi diferite și, cu siguranță, în moduri diferite. Pe tot acest drum avem în jurul nostru alți oameni, unii mai aproape, alții mai departe, oameni care ne influențează viața mai mult sau mai puțin direct. Interesele, nevoile sau singurătatea ne împing mai aproape de unii și mai departe de alții, dar se mai întâmplă uneori ca lângă noi să se apropie și să rămână. Nu au motive să stea lângă noi și nici interese și, deși nici noi n-avem nimic de câștigat de pe urma lor, ne trezim dependenți de calmul relației cu ei.
Deunăzi m-am oferit să duc un foarte bun prieten, un suflet prețios drag mie, cu mașina până la Gura Humorului, drum de 75 de kilometri dus-întors. A fost foarte surprins că am făcut acest drum doar pentru el, fără un alt motiv de a ajunge în orașul cu pricina. Omul acesta a făcut pentru mine gesturi de o noblețe demnă de alt veac, m-a onorat cu prietenia sa când, martor mi-e Dumnezeu că n-o meritam, și totuși a fost mirat când am dat și eu un semn minor că suntem prieteni. Am considerat asta un semn că alienarea relațiilor interumane a ajuns atât de generalizată, încât nici măcar cei care mai sunt diferiți de concetățenii noștri mercantili, nu se mai așteaptă să întâlnească corespondenți în viața de toate zilele.
Am hotărât să-i numesc pe acești prieteni ideali magnolii, deoarece singura diferență dintre ei și copăceii înfloriți este că ei se păstrează înfloriți pe toată durata vieții.
Lasa un raspuns