Lumea modernă se mișcă un pic prea repede pentru structura populației actuale și de aceea oamenii par să se miște ca prin apă, zbătându-se etern să găsească o gură de oxigen, o clipă de liniște. Dacă unii dintre noi aleg să-și concentreze atenția în citirea unei cărți sau în ascultarea unei piese muzicale clasice, majoritatea aleg forme de haos cu care să înlocuiască tumultul diurn. Rezultatul este pe măsura metodei alese, dacă cei care reușesc să se odihnească spiritual fac față provocărilor vieții, ceilalți decad, tot mai obosiți, tot mai lipsiți de personalitate.
Această deosebire între luciditate și zbatere inutilă este vizibilă pentru oricine are timp să observe lumea din jurul său. Oameni pe care erai sigur că-i cunoști încep să se comporte diferit, trecând pe nesimțite de la condiția de vapor la cea de plută sau chiar de epavă, alegând să ignore sau refuzând direct posibilitatea de a naviga împotriva vântului. N-am să pot înțelege probabil niciodată cum pot să aleagă oamenii să regrete toată viața lucruri pe care nu le-au încercat în locul unor regrete venite din nereușite, asta cu condiția să fie nereușite.
Am să dau un singur exemplu, sper edificator, despre ceea ce intenționez să spun. La începutul anilor ’90, pe vremea când oricine avea câțiva bănuți își trântea o dugheană la colț de stradă și vindea prostioare cumpărate din târguri de en-gros, un amic, profesor de fizică la o școală generală, deși avea banii necesari și o nevastă olteancă, care s-ar fi descurcat mulțumitor la dugheana cu pricina, a preferat să n-o facă și să păstreze banii… pentru zile negre. Poate că ar fi reușit, poate nu, dar neîncercând a pierdut cu siguranță. Mai întâi banii de la CEC s-au devalorizat, apoi salariile din învățământ au fost tot mai mici în comparație cu viața reală și amicul s-a trezit mai sărac și singur, deoarece nevasta a ales să divorțeze și să-și crească copilul singură. Regretele omului sunt cât casa, dar trenul în care se putea urca acum 25 de ani e atât de departe, încât s-a desființat și gara.
Nu există soluții universal valabile, nici rețete ale fericirii. Totul se reduce la voința și puterea de a face mereu tot ce poți, iar ca să poți face asta ai nevoie de un refugiu unde să te poți regăsi pe tine de fiecare dată când te rătăcești. Că este o carte preferată, un acvariu cu pești sau doar un copac dintr-un parc apropiat, chiar nu contează, atâta vreme cât există, deoarece lipsa unui punct fix în viață garantează rătăcirea.
Lasa un raspuns