Despre durerea din ochii câinilor fără stăpân

Seara trecută m-am intersectat cu pui de cățel părăsit. Avea ceva mâncare într-un castronaș și era sub aripa protectoare a celui mai nou boschetar din Burdujeni, un tânăr chiar arătos, deștept, educat, alcoolic și fost pușcăriaș.

Politiciana Vasilica Steliana Miron sau cum am văzut păsărica Danielei Crudu

Nu! N-am văzut păsărica respectivei duduițe, dar știam că un astfel de titlu va face atrage privirile doritoare de senzațional, iar pe net distribuirile vor curge gârlă, indiferent de ce voi scrie în articol. Am făcut-o de dragul senzaționalului, pe care l-am descoperit la OTV pe vremea când Dan Diaconescu era încă pe cai mari și peste partidul PP-DD.

Sărăcia ucide

Octavian Butuza s-a sinucis. Era unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști din Maramureș și poate unul dintre cei mai talentați.

Despre dramaturgul Camil Petrescu

Autor dramatic, cronicar, teoretician, regizor şi îndrumător, Camil Petrescu este considerat de critica literară drept „un om de teatru complet”, dramaturgia reprezentând, se pare, „vocaţia primă şi cea mai acută” a scriitorului.

Poveștile huțulilor (V): Vrăjitoarea din Zalomestra

Misterioși ca munții în care și-au găsit liniștea, huțulii poartă cu ei secrete pe care societatea modernă nu le poate pătrunde. Ascunși în inimile munților, timpul și locurile unde au ales să-și petreacă viața i-a îndemnat spre alte tipuri de cunoaștere, pe care unii o pot considera ocultă, dar pentru dânșii e la fel de firească ca foșnetul frunzelor de mesteacăn la o adiere de vânt. Rareori se întâmplă să le arate celor străini crâmpeie din zestrea lor magică, din intimitatea unei spiritualității unde diavolul și Bunul Dumnezeu trăiesc aievea, ca și cum ar fi vecinii de la care împrumută o cană cu lapte sau un ciubăr cu smoală, în funcție de interes. Huțanii zâmbesc cu fereală atunci când îi întrebi de vrăji, de farmece, de acele locuri unde normalitatea lumii moderne e lăsată deoparte, iar hățurile vieții și ale morții trec în mâinile unui destin ce poate fi schimbat în bine sau rău prin puterea unei simple invocații. Nici unul nu va recunoaște deschis că în familia lui se practică magia, sau că într-o seară de Sânziene a înfipt un cuțit descântat într-o rădăcină de ferigă care a sângerat pentru a-i aduce în pat viitoarea soție. Nu, nu îți vor spune nicicând aceste lucruri, până nu te simt de-al lor, până nu consideră că poți înțelege aceste legi de-o seamă cu veșnicia cărora li se supun și a căror continuitate este transmisă din tată în fiu numai prin viu grai. Cu cât urci mai mult în munte, în căutarea cătunelor locuite de acest neam desprins din povești, cu atât mai mare e misterul ce le înconjoară ființa. Cu atât ai parte de povești sau întâmplări incredibile pe care nicăieri altundeva nu le-ai putea trăi.

Poveștile Huțulilor (IV): Tradiţii

Tradiţiile unui neam sunt expresia fiinţei sale lăuntrice, reflectând concepţia despre viaţă a acelei comunităţi. Obiceiurile practicate cu diferite ocazii corespund, de obicei, cu sărbătorile religioase de peste an şi cu evenimentele principale, tot cu caracter religios, ce marchează destinul omenesc. Ne referim aici la botez, nuntă şi înmormântare. Din lipsa spaţiului ne vom referi pe scurt doar la obiceiurile practicate de către comunitatea huţulă la sărbătorile de peste an, considerând că acestea ne oferă o perspectiva clară asupra originalităţii etnice a acestui neam. Pentru a face o distincţie clară între populaţia huţulă şi cea ucraineană, vom remarca faptul că primii au fost şi sunt ortodocşii, creştinizaţi între anii 600-900 cu credinţa propovăduită de Iisus (adică ei consideră ca nu au mijlocitor între ei şi Cel de Sus, mântuindu-se prin sine) în timp ce ucrainenii sunt creştinizaţi abia după anul 988, pe timpul lui Vladimir cel Mare, în rit Bizantin, majoritatea fiind greco-catolici (ceea ce presupune că mijlocitorul lui D-zeu pe pământ este conducătorul, regele), care în 1946 au fost integraţi cu forţa în Biserica Ortodoxă Rusă. Existând această diferenţă, evident că şi tradiţiile diferă între cele două popoare, fără a exclude însă influenţele apărute în urma interacţiunii dintre ele. Din acest motiv, putem afirma că tradiţiile huţăneşti se aseamănă mai degrabă cu cele româneşti decât cele ucrainene.

Politica fără colesterol (II): Nechifor care ne doare!

Iarna lui 2007. În vremea aceea, încă exista zăpadă și temperaturile treceau lesne de -10 grade C. Frig! 1 Ianuarie... intrasem în U.E. Artificii cu dublă semnificație peste tot, inclusiv în ogradă la moș Ionel. Eu aveam doar 5 petarde cu dublă explozie. Bune și alea!

Poveștile Huțulilor: portul popular huțul (III)

Datorită convieţuirii îndelungate a populaţiei româneşti cu cea a huţulilor şi pentru că, inclusiv la origini, costumele populare ale celor două naţii nu erau chiar deosebite, s-a ajuns la o confuzie între costumele populare româneşti şi cele huţule, prin urmare portul popular nu mai poate constitui la ora actuală o trăsătură caracteristică de distincţie etnică. Totuşi, bătrânii îşi amintesc de costumele populare din dimie roşie, specifice huţăneşti, iar în zilele noastre se mai pot observa unele diferenţe dintre portul românesc şi cel huţul care ţin de elementele de detaliu, motivele ornamentale, compunerea acestora şi alegerea gamei cromatice. În acest sens se exprimă şi Helvig Maria Formagiu, care analizând cele două tipuri de porturi afirmă despre cel huţul că „Mergând până la identitate pe conture, suprapunându-se aceleaşi principii de organizare a decorului, încadrându-se perfect trăsăturilor esenţiale ale stilului de bază, costumul huţulilor, frecvent în unele sate din Bucovina îşi evidenţiază specificul mai ales în gama cromatică mai vie, bazată pe armonia de roşu şi portocaliu. Ca o reminiscenţă a portului de veche tradiţie ieşit din uz în primele decenii ale secolului XX-lea, este costumul bărbătesc din dimie roşie, o manifestare grăitoare a concepţiei lor decorative.” Aşadar, putem concluziona că nota distinctivă a portului popular huţul este dată de folosirea altor compoziţii ornamentale, a altor forme de compunere, altă combinare a motivelor ornamentale şi, nu în ultimul rând, de unitatea tonurilor cromatice bazate pe roşu, galben şi portocaliu.

Poveștile huțulilor: despre limba huțulă (II)

Încă de la început trebuie să menţionez că în această rubrică, nu voi trata pe larg problema limbii huţule, ci mă voi limita la a prezenta ipotezele cele mai răspândite în rândul cercetătorilor cu privire la specificul acesteia, urmând să tratez amănunţit această problemă într-o lucrare viitoare de mai mare anvergură.

Poveștile Huțulilor: Denumire şi originea acestora (I)

Etnia huţulă, este una dintre cele mai puţin cunoscute minorităţi etnice din Europa zilelor noastre. Pentru că jumătate din mine aparține acestui neam, mi-am propus ca în săptămânile următoare să realizez o cercetare asupra originii, limbii şi a culturii populare huţule, deoarece am credința că aceste elemente demonstrează în mod clar originalitatea şi specificul etnic al acestei populaţii. Rezultatele acestor cercetări se vor găsi în rubrica „Poveștile Huțulilor”.

Despre huțuli (I)

Europa acestui secol este caracterizată de o unitate construită pe respectul şi toleranţa faţă de identitatea naţională a fiecărui stat în parte. În acest context, problemele minorităţilor naţionale tind să se rezolve de la sine, beneficiind de un cadru legislativ european care protejează şi încurajează afirmarea propriei identităţi etnice.