Pentru unele popoare din nordul Asiei, Americii, din insulele Polineziei, din Australia și Africa, vânătoarea are și în prezent aceeași importanță. În zilele noastre, termenul de vânătoare practicată de oameni se referă la vânătoarea efectuată în condițiile legii, spre deosebire de braconaj, în care se obțin aceleași efecte dar în mod ilegal. Vânătoarea este pentru unii un sport, pentru alţii o pasiune iar cei care susţin drepturile animalelor blamează această activitate primitivă. Conform , art. 4 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 944/2006, nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia fără a avea asupra sa autorizaţia de vânătoare. Mai mult se prevede că deţinătorii cu orice titlu ai terenurilor incluse în fondurile cinegetice au obligaţia de a permite desfăşurarea acţiunilor de vânătoare autorizate pe terenurile ce le deţin sau aparţin.
Acest articol a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, tranşată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 295/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 616/2016.
În motivarea excepţiei, s-a susţinut că dispoziţiile de lege criticate vin în contradicţie cu prevederile art. 44 din Constituţie, deoarece permit desfăşurarea vânătorii pe fonduri private fără consimţământul proprietarului terenului. Astfel, prin simpla emitere a autorizaţiei de vânătoare, se înlătură obligaţia de a avea consimţământul proprietarului, instituindu-se, în detrimentul acestuia, un drept de servitute legal asupra terenurilor. Guvernul a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 este întemeiată în măsura în care suma primită de către proprietarul terenului afectat de un fond cinegetic nu este proporţională cu pagubele aduse terenului proprietarului iar Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Acesta arată că, în prezent, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 nu mai prevăd obligativitatea existenţei consimţământului proprietarului, ci stabileşte că nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia fără a avea asupra sa autorizaţia de vânătoare. Aşadar, legiuitorul a eliminat contradicţia existentă între prevederea anterioară care dispunea că nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia fără consimţământul proprietarului, cu obligaţia cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, introdusă în anul 2010.
Curtea a motivat că obligaţia proprietarilor terenurilor incluse în fondurile cinegetice de a permite desfăşurarea acţiunilor de vânătoare autorizate pe terenurile ce le deţin sau aparţin instituie, în realitate, o sarcină care grevează terenurile pe care se arondează fonduri cinegetice şi care constă în obligaţia deţinătorilor cu orice titlu ai acestor terenuri de a permite exercitarea vânătorii, fără a se încălca prevederile art. 44 din Legea fundamentală. Chiar dacă în acest mod titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său, având în vedere că, pe această cale, se asigură valorificarea fondului cinegetic – bun public de interes naţional şi, totodată, resursă naturală regenerabilă de interes internaţional -, şi întrucât, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, stabilirea conţinutului şi a limitelor dreptului de proprietate constituie atributul exclusiv al legiuitorului, reglementarea legală în sine nu relevă nicio contradicţie cu textele constituţionale de referinţă.
Totodată, Curtea constată că, potrivit art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, proprietarilor terenurilor li se cuvine 81% din tariful de gestionare a fondurilor cinegetice pentru care s-au încheiat contracte de gestionare a faunei de interes cinegetic. Referitor la necesitatea încunoştinţării prealabile a proprietarilor de terenuri cu privire la perioadele de desfăşurare a vânătorii, Curtea, prin Decizia nr. 345 din 18 septembrie 2003, a constatat că anexa la lege stabileşte fauna sălbatică de interes vânătoresc la care vânarea este permisă, perioadele de vânare, precum şi cuantumul despăgubirilor în cazul nerespectării acestora. Aşa fiind, persoanele interesate, proprietare ale terenurilor pe care s-au arondat fonduri de vânătoare pot lua la cunoştinţă, în funcţie de specia de vânat care se găseşte pe respectivul fond, de intervalul de timp în care va avea loc activitatea de vânătoare
În concluzie, Curtea Constituţională a decis că nu se încalcă dispoziţiile constituţionale în ceea ce priveşte obligaţia de a permite desfăşurarea acţiunilor de vânătoare autorizate pe terenurile proprietate personală.
Lasa un raspuns