„Școala n-ar trebui să fie o magazie de cunoștințe străine, ci o gimnastică a întregii individualități a omului; elevul nu e un hamal care-și încarcă memoria cu sacii de coji ale unor idei străine, sub care geme, ci un om care exercită toate puterile proprii ale inteligenței” –asta susținea Mihai Eminescu, pe 12 iulie 1880, în ziarul TIMPUL, într-un articol intitulat „Educație și învățământ”. Treaba cu pricina se întâmpla acum 136 de ani, când învățământul din România abia prindea puțin cheag. În timp a evoluat și s-a transformat în ditamai brânza de burduf, cu iz de mucegai nobil pedagogic. Evoluția a avut loc în decursul acestor ani într-un asemenea chip, încât, tot în ziarul TIMPUL, dar în numărul din 1 ianurie 2008, citim următoarele: „Democratizarea excesivă a învățământului, lipsa elitelor, ierarhizarea disciplinilor, nasc un soi de de ostilitate amestecată cu dispreț. Studentul este invitat la insolență și familiaritate când, de fapt, ar trebui să i se permită doar accesul la dialog.” (Diana Gradu n.n). Și atunci, ce mai înseamnă Școala în zilele noastre?
În primul rând, trebuie să subliniem diferența dintre ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie școala. Aceasta, din perspectiva societății, este o modalitatate mai blândă de dresaj social și spiritual. Prin școală, generația veche se impune în fața generației următoare. Datorită ei, nu facem nimic altceva decât să ne adaptăm la ceea ce alții se așteaptă de la noi. Poate că la începuturile noastre școalare ni se pare important să ne construim o personalitate în acord cu aptitudinile și calitățile noastre autentice, dar cu timpul renunțăm. Fie din lene, fie din comoditate, fie din nevoia de siguranță, ajungem să ne adaptăm majorității și s-o îmbrățișăm.
În al doilea rând, având o cultură a educației științifice relativ tânără, trebuie să ne raportăm corect la teoria sincronismului, conform căreia cultura și civilizația se dezvoltă prin împrumut și imitație după un model mai evoluat. Există două etape în realizarea acestui deziderat: 1-simulare (a copia, a imita); 2 – stimulare (când formele imitate își creează un fond propriu). Problema e că la noi lucrurile se opresc doar la prima etapă: imitația. Nu facem nimic altceva decât să copiem. Dar uităm că formele imitate trebuie adaptate fondului nostru, dar mai ales că trebuie să realizăm ceva specific nouă, ceva care să ne reprezinte pe de-a-ntregul. Și astfel nu evoluăm. Ne cramponăm de ceea ce ne pare a fi pragul de sus și resemnați, stăm. Pentru că statul îl înnobilează pe om.
În al treilea rând, lăsând la o parte personalul didactic deseori mediocru, în învățământ se promovează din ce în ce mai mulți indivizi fără pic de vocație pedagogică. Niște indivizi suficienți lor înșiși, mari specialiști în sărutul anal franțuzesc, care au impresia că datorită poziției sociale avute sunt trimișii lui Dumnezeu pe pământ și că, pe linie paternă, se trag direct din Einstein. Sunt acei profesori cu orgolii de trei parale, ce se feresc de elevii sau studenții cu potențial ca dracu’ de tămâie iar atunci când îi întâlnesc, fac tot posibilul să îi țină în umbră. Pentru că aceștia din urmă au ceva de care cadrele didactice fără vocație sunt mai mult decât speriate: au opinii proprii, gândire critică și creativitate. Iar când aceștia ajung să se exprime, rolul de guru al profesorului mic, cu orgoliu mare, este periclitat. Și-i nasol! Toată imaginea pe care s-a scremut să și-o construiască de-a lungul timpului se duce naibii și rămâne un nimeni în ochii celorlalți. Termen ce-l definește cu prisosință. (Va urma)
Lasa un raspuns