Pentru că vorbesc aici despre Rynox, o adevărată crâșmă, mizerabilă, jegoasă, insalubră, uneori chiar infectă, dar c-o atmosferă pe care n-o mai găsești nicăieri în Suceava, oricât ai încerca. Cum ai deschis portița stabilimentului, cum ți se pare că ești cu frații tăi la o poveste, într-o seară de mai, până să apuce să se căsătorească. Pentru că e lucru știut că, după ce au făcut pasul acesta, s-a terminat cu sentimentul fratern și s-a înlocuit cu sentimentul familial, asta dacă există într-adevăr un asemenea sentiment sau e o invenție socială care să justifice motivele pentru care nu te mai bucuri de viață decât în cadrul unor evenimente festive, cum ar fi zilele de naștere, promovarea la locul de muncă și cam atât.
Crâșma respectivă o știu de când eram puștan și mergeam acolo să beau o cafea la un leu (10.000 de lei la început de mileniu), pe care o lungeam timp de 4 ceasuri discutând despre Dostoievski, Tolstoi, Emil Brumaru, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Bacovia, Eugen Barbu, Fănuș Neagu, Emil Cioran, Eliade, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian, Miron Radu Paraschivescu, Vișniec și câți alți barosani literari pe urmele cărora speram să călcăm pentru că absolut nici unul dintre noi nu se pricepea la matematică. E drept că majoritatea celor din generația respectivă am fi preferat să ajungem Nichita Stănescu, pentru că era tot timpul beat, avea bani și femei frumoase. Dar când vedeam că sunt alții cu mai mult talent liric decât noi, o lăsam baltă și ne identificam cu vreun dadaist sau altă specie de literat pe care nu l-a citit decât critica literară, pentru că numai așa puteam fi toți genii neînțelese.
Adolescenții de ieri, adolescenții de azi…
La fel de neînțeles ca noi sunt și adolescenții care frecventează astăzi stabilimentul respectiv, făcând din acel bar o oază a speranței pentru cei ca mine sau ca tine, care încă consideră că omenescul n-a dispărut, ci doar stă într-un colț uimit fiind de cantitatea de plastic pe care trebuie să o tolereze zi de zi. Trebuie să înoate printre pungi de plastic, sticle de plastic, pahare de plastic, mâncare din plastic și oameni din plastic. Rynox a rămas un loc pentru cei vii, pentru cei adevărați, un loc unde impostura nu face mulți purici, iar valorile false sunt lăsate la poartă. Nu ai cum să te simți bine în Rynox dacă ești altfel decât tu însuți. E singurul local pe care îl cunosc unde bogatul bea cot la cot cu săracul, unde profesorul universitar este egalul studentului, unde medicul este amicul pacientului, unde judecătorul glumește cu infractorul. Este un loc unde toți sunt egali și prieteni. Chiar dacă există discuții în contradictoriu, acestea sunt savurate până la capăt ca o desfătare a spiritului, nicidecum nu sunt privite ca o pricină de conflict. Acolo, cine se supără că altcineva poate gândi diferit decât dânsul este pur și simplu un bou care mai bine ar merge în crâșmele familiei Lungu. În Rynox nu e loc pentru fițe, ci numai pentru bucuria de a petrece timp cu semeni de-ai tăi. E ceea ce trebuie să fie. Nimic mai mult!
Indiferent de vârsta avută, de statutul social sau de banii din cont, acolo te simți printre ai tăi. O camaraderie aproape magică leagă oamenii care își petrec timpul în acel loc. Nu întâlnești inteligențe mediocre decât accidental, respectivii triști sau triste fiind târâți în asemenea locuri cu scopul malefic de a se profita de naivitatea lor. Și așa trebuie să fie, pentru că niciodată nu trebuie să amestecăm vinul cu apa oricât am iubi șprițul.
Am mers în Rynox după o pauză de 10 ani. Până să deschid ușa barului, nici nu bănuiam cât mi-a lipsit. Am ars-o în timpul ăsta prin crâșme mai bine văzute, mai scumpe, în care muream de plictiseală. Nimic mai trist decât să-ți petreci timp cu oameni care își închipuie că sunt cineva din cauza contului în bancă. Pur și simplu nu ai cu cine vorbi, nu ai pe cine asculta, nu ai cu cine să te cerți, nu ai cu cine să te îmbeți, nu ai cu cine să scrii versuri, nu ai cu cine vorbi despre visele tale, în principiu… nu ai cu cine. E o activitate la fel de neplăcută ca cea de la birou. Mai mult o îndatorire decât o relaxare. O faci de prost și de circumstanță, pentru că circumstanțele au devenit o sursă de venit.
(re)Întoarcerea fiului pierdut
Cel care m-a întors din drumul pierzaniei a fost nimeni altul decât George cel Sauciuc, al cărui suflet urlă ca primăvara în pieptul fetelor de 16 ani: a păcat și tămâie. De aici cred că și titlul cărții sale pe care abia aștept s-o savurez alături de două blonde reci, gemene, pe numele lor de-acasă: Suceava. Fără el n-aș fi avut curaj să mă întorc în bătătura stabilimentului respectiv, părându-mi un sacrilegiu să pășesc în acel templu al firescului, fără un inițiat alături. Asta deși în scurta și glorioasa mea tinerețe, pe mulți i-am trecut chiar eu pragul spre tărâmul plin de povești al Rynoxului, fără să le cer vamă și fără să bănuiesc că asta le va schimba viața.
Mi-e dragă crâșma respectivă! Mi-e dragă pentru că e un loc al ideilor, unde acestea se îmbrățișează, se iubesc acolo, de față cu toată lumea, fără rușine și dau naștere altor idei care continuă acest ciclu neîntrerupt de la deschiderea barului și până în zilele noastre. E un tărâm al păgânilor, unde Dumnezeu s-a dezbrăcat de religii și le-a lăsat în drum, în fața porții mari de fier, rugându-le să stea olecuță de șase și să fluiere când trece un preot: El e la o bere cu frații lui, oamenii!
