Suntem grăbiți, drumurile noastre ne duc spre ţeluri minore și pe parcursul lor vedem doar șosele, semne de circulație și mașini de poliție. Suntem mereu atât de concentrați la scopul nostru că trecem între două orașe ignorând natura, viața noastră trepidantă fiind legată de asfalt și viteză. Norocoșii, cei pe care o pană de cauciuc i-a oprit odată din drum, undeva într-un peisaj mirific îndeajuns de mult timp încât să audă liniștea pădurii, au altfel de drumuri. Aceste drumuri sunt poate mai lungi, poate mai prost asfaltate, dar trec prin catedrale ale naturii de unde ieși mai curat decât ai intrat.
N-are rost să vorbim aici despre asemenea locații, am făcut-o mereu cu alte ocazii, aici e vorba despre dorința târzie de a vedea cu adevărat locurile prin care trecem, de a experimenta senzațiile pe care le-am ignorat toată viața. Nu contează unde te duci, atâta vreme cât de duci cu sufletul deschis în dorința de a primi darul de liniște și frumos al naturii. Natura îți dăruiește pace și armonie dacă o respecți, îți dăruiește viață și are o calitate pe care nu o poți găsi prea ușor altfel, este irepetabilă. Dacă îți găsești un loc preferat, unul la care te întorci periodic, vei descoperi repede că dacă locul în sine are aceleași coordonate GPS, peisajul este mereu altul, într-o multiplicare a frumosului fără egal.
Această foame târzie este, atunci când și dacă apare, o dovadă a faptului ca OMUL este totuși parte din natură, așa cum este și dorința unora de a-și umple apartamentele de bloc cu ghivece de flori. M-am întrebat mereu de ce tinerii se duc în poiană la grătar, iar bătrânii la plimbare, de ce primii alungă liniștea cu diverse muzici și ceilalți o îmbrățișează, eventual citind o carte. Am aflat întâmplător, aproape de vârsta a treia și de-atunci încerc mereu să-mi potolesc foamea viscerală care mă împinge să mă întorc pe unde am mai trecut, să văd ceea ce eram prea tânăr să văd atunci.
Lasa un raspuns