Întregul învățământ, ținut în frâu cu două chingi: programa școlară și salarizarea!

Specialiști, cu adevărat, în educație, nu tot felul de politruci care-și dau cu părerea la televizor, zi și noapte, despre educație ca și despre orice alt subiect, consideră că   „Ministerul Educației ține în frâie întregul învățământ cu două chingi”. Astfel, profesorul și lectorul universitar Mihai Maci consideră că „una dintre chingi este programa: niciun profesor nu poate inova față de programă. De ce? Pentru că orice inovație față de programă ar fi sancționată de examene. A doua chingă este salarizarea. Salarizarea noastră este așa cum este, la limita derizoriului. E un sistem feudal, în care avem o castă foarte bine plătită în vârful instalației şi o masă de oameni subfinanțați la bază, care fac orice ca să-și primească acel salariu minim de categorie defavorizată social.” Profesorul Mihai Maci a mai explicat cum sistemul de educaţie din România e conceput să îi „dreseze” pe elevi, creativitatea fiind văzută ca o disfuncție. „Faptul că poți greși și te poți ridica din greșeala ta, asta nu ne-o spune școala niciodată”, a concluzionat lectorul Maci. Universitarul, împreună cu alți colegi de la diferite instituții de învățământ superior din țară, s-au plâns de calitatea studenților, despre care au spus că, în ultimii ani, vin din liceu tot mai slab pregătiți. „Lăsăm cu toții studenți repetenți, dar să știți că lucrurile nu mai funcționează așa cum funcționau în anii ’90, cu atât mai mult în perioada de dinainte, când lăsai repetent un student care nu învăța sau care nu cunoștea un amănunt din cadrul cursului. În ziua de astăzi, cei care rămân repetenți sunt cei care nu vor să vină sub nicio formă la ore. O să spuneți că nu e un lucru mai bun și că noi înșine nu răspundem exigențelor care se cer de la noi. Dar aș vrea să vă pun o altă problemă: ce facem cu oamenii pe care-i lăsăm repetenți? Sunt niște oameni pe care, în ziua de astăzi, practic îi abandonezi în afara societății. Sunt niște oameni care nu mai au niciun orizont. Și atunci încercăm, prin toate mijloacele, să îi convingem, făcând adesea muncă de repetitori, nu muncă de cadre didactice. Încercăm să-i convingem să facă ceva. Și să știți că, în foarte multe cazuri, lucrurile reușesc. Și vezi un om care a ajuns în facultate dintr-o întâmplare şi, la un moment dat, se trezește că vrea să facă ceva. Și-ți dai seama că-l poți ajuta și poți face câțiva pași împreună cu el. Problema pe care mi-o pun eu – și, în mod cert, și-o pun și colegii mei – este aceea a responsabilității față de ei după ce termină școala. După ce pleacă din universitate. Din păcate, acolo nu putem face prea multe pentru ei. Pentru că ți se întâmplă câteodată ca unui om care s-ar încadra bine în lumea de astăzi să-i dai ceva care-l scoate din naturalețea lui și tu, ca profesor, ai sentimentul că ai trezit un somnambul care umbla pe cornișă. Din păcate, după ce se termină studiile nu putem face prea multe pentru ei. Ceea ce am făcut eu într-o carte, recent publicată, nu a fost decât să numesc probleme care ne sunt comune aproape tuturor cadrelor care predau în sistemul de învățământ, indiferent că e vorba de cel preuniversitar sau de cel universitar. Atâta doar că Ministerul ține în frâie întregul învățământ cu două chingi. Una dintre ele este programa: niciun profesor nu poate inova față de programă. De ce? Pentru că orice inovație față de programă ar fi sancționată de examene. Examenele sunt naționale și sunt unice și, în măsura în care profesorul nu face pregătirea pentru examene, elevii lui nu vor lua examenul și, ca atare, el va fi sancționat. Va fi sancţionat de părinți, şi abia după aceea de școală și de Inspectorat. A doua chingă cu care ține Ministerul în frâu întregul sistem de învățământ este salarizarea. Salarizarea noastră este așa cum este, la limita derizoriului. E un sistem feudal, în care avem o castă foarte bine plătită în vârful instalației şi o masă de oameni subfinanțați la bază, care fac orice ca să-și primească acel salariu minim de categorie defavorizată social. Ca atare, oamenii înțeleg, oamenii își dau seama de ceea ce fac, că nu este bine. Dar posibilitățile de a schimba lucrurile din interiorul sistemului sunt cvasi-nule. Poți să ajuți un elev sau un student care este mai bun, poți să le dai o lectură suplimentară care să-i orienteze mai bine și așa mai departe. Dar, din interiorul sistemului – și prin sistem înțeleg învățământul instituțional, inclusiv cu componenta programelor lui -, schimbarea este imposibilă la ora actuală.”