Istoria Wehrmacht-ului

 Înainte de fondarea Partidului nazist NSDAP termenul Wehrmacht fusese utilizat pentru a desemna forțele armate ale Germaniei, precum și cele ale altor națiuni. Spre exemplu, articolul 47 al Republicii de la Weimar, din 1919, declara pe Reichspräsident, președintele Republicii, drept „comandant suprem al întregului Wehrmacht al Reich-ului”. În 1935 armata germană a fost redenumită oficial din Reichswehr în Wehrmacht, rămânând cu acest nume până în 1945, adică până la capitularea Germaniei naziste și încheierea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Aflată sub forțele de ocupație ale Aliaților, Republica Federală Germania și-a reorganizat forțele militare între 1949 și 1955, dându-le denumirea generalizată de „Bundeswehr”, direct tradus „Apărarea federației”, care se păstrează și până azi. Ca atare, termenul „Wehrmacht” și-a pierdut semnificația inițială generalizată, în zilele noastre el fiind asociat uneori cu Germania nazistă ca putere militară până și în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta este valabil nu numai în germană, dar și în engleză și în multe alte limbi.

30 ianuarie 1933, Adolf Hitler devine cancelarul Germaniei. Odată cu ascensiunea lui Hitler la putere a început un proces de remodelare a societăţii germane după conceptele-naţional socialiste. Prin prevederile Tratatul de Pace de la Versailles, armata germană era limitată la o sută de mii de oameni, fiind împărţită pe şapte divizii de infanterie şi trei divizii de cavalerie. Producţia pieselor de artilerie grea, a avioanelor de luptă şi cea a tancurilor îi erau interzise Germaniei. Forţa armatei germane în Europa era nesemnificativă. La patru zile de la preluarea puterii, Führerul anunţă în faţa comandanţilor armatei o nouă orientare a concepţiei militare. Pentru că măsurile încălcau Tratatul de la Versailles, acestea urmau să fie aplicate cu cea mai mare discreţie. Comandamentul armatei primeşte ordin să reorganizeze armata în 21 de divizii. Reorganizarea însemna de fapt dezvoltarea unei forţe armate moderne de 300.000 de oameni, ce dispunea de artilerie grea şi maşini de luptă. La începutul lui martie 1933, trupele aeriene şi artileria antiaeriană au fost „excluse” din armată, fiind transformate într-o nouă divizie: Luftwaffe. Puţin mai târziu, Hitler hotărăşte să facă primul pas major în politica externă. Pe 14 octombrie 1933, anunţă retragerea Germaniei din Liga Naţiunilor pe care o blama ca fiind unealta statelor învingătoare care împiedicau dezvoltarea Germaniei. Drumul către crearea unei armate germane puternice era deschis.

Germania a început o serie de acţiuni secrete pentru scurt-circuitarea prevederilor tratatului de la Versailles. Una din cele mai importante acţiuni în acest sens a fost încheierea unui tratat secret cu Uniunea Sovietică, cunoscut ca Tratatul de la Rapallo din 1922. Generalul maior Otto Hasse s-a deplasat în secret în Uniunea Sovietică, în 1923, pentru a negocia totul în amănunţime. Acordul şi convenţiile încheiate prevedeau că Germania urma să ajute Uniunea Sovietică economic în diferite aspecte concrete ale industrializării şi militar, cu pregătirea ofiţerilor sovietici în Germania. Specialiştii germani în tancuri urmau sa fie pregătiţi în Rusia, iar cercetarea, experimentarea şi fabricarea de arme chimice urmau să fie realizate de asemenea în Rusia Sovietică. Pot fi menţionate centrele de la Lipetsk, unde 300 de aviatori germani au fost pregătiţi alături de aviatori sovietici, Kazan, unde s-au desfaşurat antrenamente pentru utilizarea tancurilor şi Saratov, unde s-au realizat cercetări si produceri de gaze de luptă.

După decesul preşedintelui Republicii de la Weimar, Paul von Hindenburg, în 2 august 1934, absolut toţi ofiţerii şi soldaţii forţelor armate germane trebuiau sa jure personal lui Adolf Hitler un juramânt de loialitate. În 1935, Germania călca public, toate restricţiile militare impuse de Tratatul de la Versaille, culminând cu reintroducerea servicului militar obligatoriu la 16 martie 1935. În timp ce Tratatul stipula ca numărul total de soldaţi şi ofiţeri să fie maximum 100.000 de oameni, de fapt Hitler pregătea de război cel putin 100.000 de oameni anual. Legea serviciului militar obligatoriu din 1935 introducea şi numele de Wehrmacht, ca nume al forţelor armate germane. Din această perspectivă, ziua de 16 martie 1935 poate fi considerată ca ziua de „naştere” a forţelor armate ale Germaniei Naziste, Wehrmacht. În acelaşi timp, această lege, împreună cu „bâta” necesară, Wehrmacht, pot fi privite ca realizări concrete ale nazismului pe calea militaristă, revanşardă şi suprematista pe care Adolf Hitler o anunţase public cu sfruntare înca din 1923, deşi imensa majoritate a celor de atunci l-au luat în derâdere, l-au dispreţuit sau ignorat. Juramântul personal de credinţă faţă de Hitler, o „invenţie” personală a acestuia, este cheia de boltă a supunerii necondiţionate a Wehrmacht-ului, dar şi a poporului german în ansamblu, faţă de Führer, începutul tuturor catastrofelor ce au urmat.

Semnul Wehmacht-ului era o versiune stilizată a Crucii de Fier, aşa numita Balkenkreuz, care a apărut pentru prima dată ca semn de marcare ale avioanelor şi tancurilor Reich-ului german, la sfârşitul Primului Razboi Mondial.

Se crede că numărul total al soldaţilor care au servit în Wehrmacht de-a lungul întregii sale existenţe de 12 ani (1933 – 1945), dar nu numărul de soldaţi activi al unui anumit moment în timp, este de aproximativ 18.2 milioane. Estimările anterioare erau mult mai evazive, istoricii spunând ca orice număr între 3 şi 7 milioane de soldați germani decedaţi în aceşti 12 ani ar fi fost posibil. Istoricii sunt de acord însa că circa 11 milioane de soldaţi şi ofiteri ai Wehrmachtului au fost capturaţi ca prizonieri de război, dar nu există nicio sursă care ar putea spune câţi dintre aceştia au decedat în captivitate.

În fazele timpurii ale celui de-al doilea război mondial forțele mecanizate puternice ale celui de-al Treilea Reich, în special unitățile de tancuri și forțele aeriene, au repurtat succese concrete rapide, conform conceptului „blitzkrieg (război fulger), ducând la ocuparea „în cascadă” a multor națiuni în timpul a doar câtorva săptămâni.  După cel de-al Doilea Război Mondial , ca urmare a capitulării necondiționate a Germaniei naziste în ziua de 7 mai 1945 (care a fost pusă în aplicare începând cu 8 mai 1945), Germaniei i s-a interzis să mai aibă vreo armată. Ca atare, armata germană, Wehrmacht, a fost dezmembrată. Au trebuit să treacă aproape zece ani de tensiuni și confruntări internaționale puternice ale perioadei cunoscută ca Războiul Rece până când ambelor Germanii, atât Germaniei Federale, RFG, cât și Germaniei Democrate, RDG, li s-a permis să posede din nou forțe armate. Armata RFG-ului, oficial creată la 5 mai 1955, a luat numele de „Bundeswehr” (Apărarea federală), acest nume având conotații temporale care „săreau” înapoi peste perioada nazismului până la Reichswehr. Armata RDG-ului, oficial creată la 1 martie 1956, a luat numele de „Nationale Volksarmee” (Armata populară națională). În mod evident, niciuna din aceste două armate naționale nu avea de unde recruta soldați și ofițeri profesioniști noi. În chip firesc, aceste două armate au avut pentru o perioadă semnificativă un număr important de soldați, subofițeri și chiar ofițeri care serviseră în Wehrmacht.