Miron este un stejar frumos și cuminte care stă de trei săptămâni pe pervazul garsonierei noastre. Spun că e frumos și cuminte pentru că în numai 21 de zile a luat în înălțime 3 cm, i-a crescut o rămurică nouă, iar când a venit Miruna acasă pentru prima oară, a înmugurit. Recunosc, m-a emoționat coincidența peste măsură. Când i l-am prezentat celei mici, aceasta a zâmbit, chestie care m-a topit mai ceva ca un cub de zahar într-o ceașcă de ceai. Am convenit atunci telepatic cu fiică-mea că Miron este frățiorul ei din regnul vegetal și că vor crește împreună toată viața, sprijinindu-se reciproc la bine și la greu. Sincer, habar n-am cum vor face asta, nici dacă mesajul meu telepatic a ajuns la vreunul dintre ei, dar la entuziasmul meu de proaspăt tătic, am hotărât că astea-s numai detalii.
Cum a ajuns Miron stejarul la noi în casă?
Acum mai bine de două săptămâni, simteam o nevoie acută să-mi fac ordine în gânduri. Era o nevoie mai pregnantă decât cea a cafelei de dimineață fără de care, după cum prea bine știți, viața e imposibilă. Mă simțeam copleșit la gândul că urma să devin tătic, mai cu seamă că absolut toți prietenii mei plecaseră din țară, tocmai pentru a le asigura un viitordecent copiilor lor încă nenăscuți. Gândindu-mă la acest aspect, simțeam cum inima îmi bate tot mai tare și că mă aflam în pragul unui atac de panică.
Fiind om de munte, huțul prin născare și bucovinean prin adopție, aveam două posibilități de a-mi liniști sufletul: pădurea sau crâșma. Am ales pădurea, pentru că absolut de fiecare dată s-a dovedit un duhovnic mai bun decât paharul. Prin urmare, iată-mă după nici 10 minute de drum în pădurea Adâncatei, una dintre cele mai întregi păduri din județul Suceava. Sufletul îl aveam greu ca un car prin cu păcate, iar gândurile mai negre decât pucioasa iadului. Am luat pădurea la pas încercând, printre miile de copaci să mă regăsesc pe mine, cel optimist, pe mine, responsabilul, pe mine cel care știa că orice problemă trebuie să aibe măcar o soluție, pe mine cel care niciodată nu-și pierduse credința. M-am căutat pe mine însumi mai bine de 5 ore, hălăduind la întâmplare prin imensitatea pădurii, Încetul cu încetul m-am liniștit.
Natura, în înțelepciunea ei mi-a arătat că trebuie să accept totul așa cum este, că natura își urmează cursul firesc, că este viață în tot ce ne înconjoară, că n-are niciun rost să mă tem de ziua de mâine, ci din contra, ar fi mult mai util doar să mă bucur de tot ce îmi aduce. Absolut nimeni și nimic din natură nu se teme de ziua de mâine, ci pur și simplu, fie că-s plante, fie că-s animale, trăiesc așa cum le este dat să trăiască. Poate din acest motiv natura își păstrează frumusețea, în timp ce omul și-o pierde. Cu cât înaintam mai mult prin pădure, cu atât mi-era mai clar că sunt mai binecuvântat ca oricând și că sunt un prost fără margini că mă gândesc numai la bani, în loc să mă bucur de minunea ce urmează să mi se întâmple. Imediat ce am realizat asta, l-am văzut pe Miron. Atunci nu știam încă că așa îl cheamă! Abia scosese capul în lume.
Era un pui de stejar de 21 de cm
Era un pui de stejar de 21 de cm, cu trei rămurele și 8 frunze care încă îi mai țineau companie deși era mijlocul Toamnei. Am văzut cu câtă încredere pășea în viață, deși era un biet copăcel, cât curaj avea să crească de unul singur în imensitate fără margini a pădurii și m-am îndrăgostit de el imediat. Mi-am zis că acesta este modelul pe care vreu să i-l ofer fetiței mele, al micului stejar care nu se temea de nimic, ci pur și simplu se bucura că este ceea ce este și nu-și dorea defel să fie alceva. Am simțit că-i poate fi cel mai bun prieten și cel mai înțelept confindent. L-am luat acasă, l-am plantat și i-am oferit cea mai aleasa creștere. De botezat, l-am botezat abia când s-a născut Miruna. Miron, mi s-a părut simpatic pentru un stejar.
Când a mi-a venit fetita acasă, credeți-mă, a fost dragoste la prima vedere…
Trăiască-vă Miruna si puiul de stejar! Multe bucurii să vă lege pe toți patru. Toate gândurile bune pentru fiecare membru al familiei tale!