El îmbracă mantia albă a iniţiaţilor, simbol al curăţeniei şi iluminării. Dar nu o face pentru sine, ci pentru a se oferi lumii ca element de stabilitate şi continuitate ancestrală. În jurul său, al personajului întrupat, se află clădită de secole fiinţa lăuntrică a unui popor care vede în preoţii săi rostul aşezării sale ca neam pe aceste meleaguri. Ruperea de misterul Sacerdotal ar însemna desfiinţarea unei entităţi statale. Cuvântul entitate are în lăuntrul său acel spirit care determină personalitatea autentică a unui popor. E vorba de acea credinţa veche, apărută odată cu neamul respectiv care, datorită evoluţiei, a fost teoretizată într-un fel sau altul, dând naştere religiilor. Or este cunoscut faptul că rolul unei religii în dezvoltarea unui popor este extrem de importantă. Prin religie, omul ia primul contact cu întrebările esenţiale ale existenţei, şi tot aici găseşte primele răspunsuri. Aceste răspunsuri îi trasează nişte coordonate spirituale, pe care omul trebuie să le urmeze şi în final să le asimileze ca pe o componentă a personalităţii sale. Specificul unei religii determină specificul fiecărui popor în parte, prin apartenenţa acestuia la una din marile religii ale lumii. Rostul preoţilor, al iniţiaţilor, este de a păstra în taina lor acest specific şi de a-l dărui, ca antidot împotriva uitării de sine, neamului pe care îl povăţuieşte …
După cum afirmam încă din articolul precedent, „Creanga de aur” ne îndeamnă să cercetăm mai multe domenii, pentru a-i descifra tainele. Bănuind că bătrânul mag şi ucenicii săi sunt slujitori ai vechii religii a lui Zamolxis, se cuvine să aruncăm o privire mai atentă asupra acestei calităţi căreia îi subscriu eroii cărţii şi să încercăm a avea o privire de ansamblu asupra acestei implicaţii.
Se cunoaşte că preoţii lui Zamolxis sunt, de fapt, slujitori ai cultului învierii. Ei sărbătoreau practic, la început de primăvară, de echinocţiu, învierea întregului univers implicit al spiritului. E vorba mai curând de o manifestare pre-creştină care legitimează ulterior Învierea instituţionalizată a lui Hristos. De altfel, religia lui Zalmoxis impune nişte reguli care corespund întrucâtva doctrinei ulterioare, creştine. Astfel, dacii credeau în nemurirea sufletului, vindecarea lor de către preoţi se realiza prin corelarea necesităţilor trupului cu cele ale sufletului, arătând prin aceasta o viziune integrală asupra omului. De asemenea, se promovau curajul, morala şi ascetismul, iar slujitorii acestei religii refuzau orice urmă de hrană vie. Interesantă este şi asemănarea fonetică dintre cristai şi creştini. De altfel, Vasile Pârvan consideră că termenul „cristai” provine din grecescul „ktistis” care înseamnă fondator, întrebându-se, pe bună dreptate, dacă aceşti călugări pre-creştini nu sunt de fapt fondatorii noii religii, respectiv creştinismul. Ne vine uşor astfel a explica succesul avut de către Sf. Apostol Andrei pe meleagurile noastre, precum şi rapiditatea cu care noua religie a fost îmbrăţişată de către poporul român.
Întorcându-ne la text, observăm că iniţierea este făcută de la Tatăl spiritual la Fiul spiritual, cei doi ajungând într-un final să se contopească până acolo încât identitatea lor să coincidă ajungând, atât tatăl cât şi fiul, să fie acelaşi Decheneu. Să fie vorba aici de o Sfântă Treime pre-creştină?
În concluzie, putem afirma că trecerea de la credinţa zamolxiană la creştinism, pe meleagurile carpato-danubiane-pontice s-a făcut în mod firesc. Poporul fusese pregătit de vechii preoţi pentru religia cea nouă. Îmbrăcat într-o nouă haină spirituală, Iisus nu a făcut nimic altceva decât să aducă în faţa lumii Noua Lege a Vechiului Cod Zamolxian. Iar personajul întruchipat de Kesarion Breb are grijă, prin desăvârşirea sa şi împlinirea vocaţiei sale de mag al vechii înţelepciuni, să facă această trecere de la sine, ca venirea unui nou anotimp. Chiar dacă ştie că va fi cel din urmă slujitor al muntelui ascuns, este fără îndoială primul creştin conştient din spaţiul vechii Dacii…
Lasa un raspuns