Majoritatea cetățenilor consideră că o vorbă strigată destul de puternic devine argument și că un zvon oricât de absurd devine o știre. Asemenea oameni se împart în două mari categorii, trâmbițe și megafoane, iar dacă megafoanele au în spate o voce care teoretic gândește ce spune, trâmbițele (mai nou vouvouzele) produc numai haos.
Omul-megafon este un cetățean plătit să colporteze vorbele altcuiva, persoană rămasă mereu în anonimat. Foarte important, îți vinde pe post de adevăr indubitabil minciuni gogonate, pentru că treaba lui nu e să verifice ce spune, ci să facă cunoscute respectivele fapte la cât mai multe persoane. El poate fi combătut cu argumente și amuțit cu dovezi, nefiind până la urmă un motiv prea mare de stres.
Cu trâmbițele lucrurile stau mult mai prost, deoarece lipsite fiind de aportul vocii din off, sunt nevoiți să-și creeze propriul repertoriu. Imaginația acestor oameni e limitată de lipsa surselor de informații coerente, așa că se limitează la un număr limitat de vorbe pe care le învată pe dinafară și le toarnă în urechile oricui are proasta inspirație de a se opri să-i asculte. Dacă nefericitul are proasta inspirație să-l contrazică, un val de imprecații și injurii se prăbușește asupra sa. Devine dușmanul poporului, trădător sau vândut, pentru că nu e de acord cu trâmbița respectivă.
Mi-a fost dat să întâlnesc asemenea oameni, mult prea mulți, și rareori aveau același discurs pe o durată mai mare de un an, deoarece ori vocea din spatele megafoanelor schimbase tabăra politică, ori trâmbita uitase discursul vechi și își făcuse altul nou.
Mă mândresc cu prieteni care n-au nevoie să vorbească tare pentru a ști că sunt auziți și mă mai mândresc cu prieteni cu care n-am nevoie să vorbesc ca să comunicăm. Liniștea este singurul atribut al prieteniei, așa că încercați să vă înconjurați de oameni liniștiți.
Lasa un raspuns