Probabil că cei tineri, cei care n-au trăit 4 martie 1977, s-au întrebat mereu de ce bătrânii evită centrul vechi al Bucureștiului sau dacă trec totuși pe-acolo, au o traiectorie sinuoasă, parcă ferindu-se de casele vechi, cu fațade mâncate de lepra timpului. Motivul este simplu, 4 martie. O seară normală, cu film bulgăresc la televizor, un film care n-a ajuns niciodată la final, deoarece pământul s-a cutremurat. Au fost mulți morți, mai mulți decât s-a declarat vreodată, copii, maturi, bătrâni, oameni obișnuiți sau renumiți, coasa morții neavând timp să aleagă.
Cert, au mai fost calamități, inundații catastrofale sau alte cutremure, dar pentru mine 4 martie este ziua în care am realizat cât de slabi suntem în fața naturii. A fost ziua în care am înțeles că viața trebuie trăită azi pentru că nu există nicio garanție că vom avea un mâine. Există în amintirea mea un moment pe care aș dori să-l uit, momentul când am aflat că de sub muntele de dărâmături, care fusese o clădire impozantă din centrul capitalei, fuseseră extrase cadavrele lui Toma Caragiu și Alexandru Bocăneț. Cei doi prieteni au murit îmbrățișați, consființind și în moarte prietenia lor superbă, în holul de la intrarea blocului unde Toma, în halat și papuci, coborâse să-și conducă prietenul.
Dacă acest articol este altfel, dacă v-am întristat, vă rog să mă iertați, dar astăzi ca și în orice 4 martie pe care îl voi mai avea în viața mea, sunt foarte trist. Am încercat să sparg dezinformarea comunistă, să povestesc avatarul orașului Zimnicea și atrocitățile comise acolo, dar vălul de protecție al celor care au acționat la ordin e prea gros și a trecut deja prea mult timp de-atunci. Lumea vrea să uite și își îngroapă memoria, dar cei care uită trecutul sunt blestemați să îl repete.
Lasa un raspuns