O întrunire de psihologi la care am participat astăzi este motivul acestui articol, deoarece, dincolo de argumentele scolastice datorate pregătirii, astăzi chiar am auzit argumente și am simțit interes din partea participanților. Din punctul meu de vedere, posibilitatea de a introduce rațiune în actul emotiv este egală cu aceea ca un comatos să escaladeze K2, dar asta e părerea mea. Nu cred că psihologii, dependenți de rezulatele unor teste efectuate asupra populației de acum 50 de ani, când s-au bazele psihologiei clinice și comportamentale, așa cum este cunoscută ea astăzi, pot aplica rezultatele cercetărilor de la jumătatea secolului 20 astăzi, asupra generației internet și să mai aibă și șanse să aibă dreptate.
Am tot respectul pentru psihologi, oameni care au învățat ani de zile modele comportamentale în funcție de care să judece oameni bolnavi, comportamente asociale sau chiar aberante. Problema e că baza de informații după care se ghidează este perimată încă din secolul trecut, de aici și erorile de judecată care apar tot mai des la nivel macropopulație, tinerii refuzând cu obstinație să se supună modelelor desenate de societate pentru ei. Am fost plăcut surprins să constat ca tinerii psihologi își caută drumuri noi, neteoretice, spre copii și oameni bolnavi. Că sunt eforturi singulare sau se înfiripă un model comportamental al acelora chemați să-i ajute pe cei care nu se pot ajuta singuri, e prea devreme să putem spune. Cert este că tot mai multe categorii de specialiști se întorc către metode de contact personal, reintegrănd în actul curativ atașamentul emotiv al medicului, specialistului, pentru bolnav, țintă.
Concluzia e simplă, dacă socializarea diverselor categorii de profesioniști e doar o pierdere de timp, nimeni neținând să-i învețe și pe alții secretele meseriei, psihologii sunt un corp comun, care chiar schimbă informații, comunică rezultate de azi pentru a putea compensa baza de date anacronică.
Lasa un raspuns