Am avut un coșmar în care toată lumea era mută, se auzea doar muzică instrumentală și pe televizoare nu erau decât filme documentare cu animale în libertate și peisaje mirifice. La trezire mi-am dat seama că, departe de a fi un coșmar, o zi fără minciună ar putea fi chiar așa, liniștită și frumoasă.

Ne plângem cu toții că viața noastră e plină de minciuni, de promisiuni făcute în gol, fără urmă de intenție de a fi puse în practică și de vise care frizează miracolul. Zi de zi ne trezim în această lume asaltați de minciuni, de la timpul probabil al meteorologilor până la chimicalele din pâine și ne scurgem spre asfințit, participând la marea minciună a vieții în așteptarea momentului când somnul ne va liniști. Adevărul, dacă mai există, e probabil studiat de arheologi prin ruinele vreunei civilizații uitate, pentru că am ajuns să cred că nimic din viața noastră nu e adevărat.
Pilda biblică cu mărul cunoașterii nu prea are sens așa cum apare ea în religiile de astăzi, dar prin înlocuirea unui singur cuvânt devine foarte explicită. Luăm Raiul așa cum e descris, ca un loc al superlativelor, un adevărat templu închinat vieții și izolăm în centrul lui singurul lucru care poate distruge Creația Domnului, adică minciuna. Domnul a dat Raiul copiiilor Lui, să se bucure de el, dar le-a interzis să guste fructul minciunii, ei l-au gustat și Dumnezeu i-a dat afară din Grădina Desăvâșirii pentru a o proteja. Parcă are ceva mai multă noimă povestea asta, iar dacă adăugăm la ea și pilda Babilonului, dar privită în același sens, pentru că e de ajuns un mincinos ca să învrăjbească o cetate, ajungem la o concluzie nu prea plăcută, aceea că suntem prada propriilor minciuni.
Mințim din dragoste, din politețe, de nevoie sau de frică, din obișnuintă sau din interes, chiar nu contează motivul. Mințim pentru că toată lumea minte și, pentru a putea minți natural și credibil, începem prin a ne minți pe noi înșine. Chiar dacă undeva în interiorul nostru suntem nemulțumiți de minciunile noastre, continuăm să acceptăm minciunile gogonate ale altora din dorința de a fi acceptați, recunoscuți ca mincinoși.
O zi, o singură zi în care minciuna n-ar conduce lumea, ar putea fi punctul de la care adevărul s-ar putea întoarce la noi, dar se poate la fel de bine ca lumea asta, așa cum o știm, să dispară cataclismic. Poate Atlantida s-a scufundat sub povara unui adevăr acceptat de toată lumea pentru că toată lumea care ne înconjoară e clădită pe minciuni.

Despre autor

Postari asemanatoare

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.