Yoghini, practicanți de arte marțiale, călugări tibetani sau șamani, ca să menționăm doar cele mai cunoscute categorii, sunt cu toții deținătorii unor cunoștințe care ne lipsesc. Cu toții admirăm mișcările coregrafice din filmele chinezești, chiar dacă le ironizăm, ne îngrozim de limitele imposibile pe care yoghini sau practicanții de tai-chi le depășesc cu zâmbetul pe buze și căutăm explicații comune la ceea ce refuzăm să credem.
În fapt, toate minunile de mai sus se datorează unei singure calități și această calitate e la îndemâna tuturor. Se numește concentrare și semnifică mobilizarea majorității posibilităților creierului într-o singură direcție. Diferența constă în felul în care unii învață, iar majoritatea ignoră necesitatea focusării înterioare. Dacă ei învață uneori zeci de ani cum să fie atenți la o singură linie posibilă de energie, noi ne împrăștiem atenția la zeci, poate sute de informații, ceea ce ne menține prea ocupați ca să facem orice altceva.
Țin minte că am citit într-un roman de ficțiune o posibilă explicație pentru faptul că nu folosim telepatia, ca specie, deși creierul nostru este perfect echipat pentru ea. Incredibil, dar nu o facem deoarece nu suntem atenți, destul de atenți ca să recunoaștem mesajele subliminale. Pierdute în cacofonia zilnică a lavinei de informații inutile, mesajele telepatice, chiar dacă există, ajung la noi ca inspirații sau bănuieli și sunt tratate cu neîncredere, sau chiar excluse direct de creier ca informații nocive. Ceea ce mă deranjează cu adevărat este însă faptul că toate religiile, deși sunt bazate pe tot felul de comunicări între nivele energetice, neagă existența posibilității lor. Cine și cum decide ce e posibil și ce nu?
Concluzia ar fi că nu-i chiar același lucru dacă ne concentrăm ca să ne încălzim de la lumina unui foc aflat pe muntele din depărtare, sau ne concentrăm numai la obținerea berii de seară.
Lasa un raspuns