Scena modernă a societății românești abundă de indivizi care nu pot lăsa să treacă o ocazie fără să își impună discursul. Indiferent de subiectul discuției, ei îl alterează către partea lor de realitate și își pornesc melița reiterând argumente arhicunoscute. Plini de importanța pe care și-o arogă, debordând de cunoștințe pe care însă nu ni le comunică pentru că ne socotesc prea comuni pentru nivelul lor, sunt de neoprit vorbind tot timpul, din principiu peste interlocutori. Indiferent dacă sunt politicieni, ziariști sau critici de ceva, sunt atât de preocupați să vorbească, încât renunță și la proverbialul pahar cu apă. Înainte să deschidă gura, par oameni normali, dar e de-ajuns să li se dea cuvântul, că devin brusc buricul pământului și nu mai pot fi opriți decât cu parul, sau dacă sunteți norocoși, cu telecomanda.
Mai multă vreme am bănuit că asemenea specimene sunt școlite special într-o agentură care are ca scop alienarea noastră ca popor, de către diverși sociologi experți în silogisme și limbaj de lemn. Mai apoi am crezut că acești oameni, datorită meseriei, au trecut la o fază superioară, cea contrară exprimării de salon și au devenit megafoane pentru idei prestabilite. Abia de curând am realizat că bieții oameni nu trebuiesc judecați, ci compătimiți, deoarece sunt bolnavi de o boală incurabilă numită limbarița stupinda, sau pe românește limba soacrei. Cum spuneam, boala e incurabilă, dar poate fi oarecum atenuată și controlată de activități fizice repetitive, cum ar fi bătutul apei în piuă, frecții sau șlefuiri ale picioarelor de lemn și nu în ultimul rând, debitarea frunzelor necesare hrănirii maidanezilor comunitari.
Mi-am permis să împrumut titlul acestui articol de la un roman al lui Orson Scott Card, deoarece distinșii bolnavi despre care scriu aici vorbesc atât în numele lor, cât și în numele tuturor strămoșilor decedați.
09.10.2013
Cristian Tonolla
😀
ei,..da……..sunt buni si prietenii la ceva…