În decursul vieții am acumulat diverse informații care m-au determinat să consider România un spațiu aparte, înzestrat cu o spiritualitate diferită față de a altor țări și popoare. Dacă invadatorii, de orice gen, veneau deobicei din ținuturi cu vaste câmpii, unele chiar semideșertice, localnicii aveau mereu la îndemână cetățile munților și codrii seculari unde se adunau, își puneau femeile și copiii la adăpost și apoi se organizau pentru a alunga năpasta. Din păcate am distrus spiritul acestui pământ al neamului, indiferent dacă i-am scotocit măruntaiele după sare și cărbuni sau am văndut șuba de păduri a munților pentru 3 arginți. Îi murdărim apele, îi acoperim poienile cu PET-uri, îl înzestrăm cu lacuri de cianuri sau îi zguduim măruntaiele cu microcutremure, totul ca să vânăm o bunăstare iluzorie care se regăsește numai în buzunarele unei elite acaparatoare.
Nu mai avem unde să ne ascundem din calea năpastei, munții noștri sunt golași și sterpi, apele noastre poluate nu ne mai astâmpără setea. Plătim orice, vântul, apa de ploaie, stâlpii sau garajul de pe proprietetea noastră, taxe la taxe și accize la accize și dincolo de orice privire politică, mă feresc să spun viziune, nu se întrevăd decât nori negri la orizontul nostru. Lumința de la capătul tunelului a decedat prima la apariția crizei mondiale, speranța dacă mai există este numai motiv de pamflete, iar hazul de necaz este atât de nociv încât provoacă adevărate crize biliare. Imaginea druidă a codrului frate cu românul a devenit o poză de tabloid cu cerșetori ascunși în stive de cherestea. Altfel, noi nu mai știm ce înseamnă natura, ne ducem la aer curat ca să facem fum de cărbuni și munți de gunoaie, într-un perpetuu după noi potopul, care ne condamnă definitiv la viața de scotocitori în resturile altora. Nici măcar loc de un mormânt nu mai găsim în țara asta.
Lasa un raspuns